— A venit să-şi bleojdească ochii?

— Noo, Bob, ăsta a venit să-şi spele rufele la râu. Problema e c-a uitat întâi să se murdărească pe haine!

Bărbaţii râseră din nou, iar Frost, roşu la faţă, le întoarse spatele. Era adevărat că viaţa lui fusese circumscrisă între cele două cercuri gemene marcând îndatoririle şi obişnuinţele; era adevărat că el nu călătorise şi nu voia să se hazardeze în necunoscut; era adevărat că haina lui fusese periată frumos în acea dimineaţă şi că vesta lui era curată. Nu-i era ruşine de aceste lucruri. Însă Frost copilărise într-un loc unde nu erau alţi copii, aşa că nu înţelegea tachinările. Dacă cineva îl lua peste picior, el nu ştia cum să reacţioneze. Se încinse la faţă şi i se puse un nod în gât, nemaifiind capabil decât să zâmbească fals.

Vâslaşii scoseseră complet şalupa din apă. Au fost de acord să-i transporte pe cei doi înapoi la Hokitika peste două ceasuri („Două ceasuri”, îşi zise Frost, simţind că i se înmoaie picioarele), apoi traseră la sorţi ca să decidă care dintre ei avea să rămână la barcă. Cel pe care căzu ghinionul se aşeză jos, dezamăgit; ceilalţi, zornăindu-şi monedele prin buzunare, dispărură printre copaci.

Cei doi bărbaţi de pe mal râdeau în continuare.

— Întreabă-l dacă n-are nişte tutun de prizat, îi spuse primul miner ortacului său.

— Întreabă-l cât de des scrie acasă – la Mayfair.

— Întreabă-l dacă ştie să-şi suflece mânecile peste coate.

— Întreabă-l de venitul lui taică-său. Să vezi ce-o să-i placă.

Era revoltător de nedrept, se gândea Frost – când el nici măcar nu fusese vreodată la Mayfair, când tatăl lui era un om sărman, când el era neozeelandezul! (Dar ce stupid suna!) Venitul lui era foarte mic, dacă te gândeai la suma aceea enormă din leafa lui pe care o direcţiona în buzunarul tatălui său lună de lună. Cât despre costumul cu care era îmbrăcat acum, şi-l cumpărase din salariu; şi îşi periase singur haina în acea dimineaţă! Şi foarte des îşi sufleca mânecile peste coate. Avea manşetele încheiate în nasturi, exact ca minerii aceştia; îşi cumpărase cămaşa de la hăinarii din Hokitika, exact cum făcuseră şi ei. Frost ar fi vrut să le spună toate astea, dar preferă

să se lase în genunchi şi să întindă mâinile cu palmele în sus, ademenind-o tandru pe căţeaua collie.

— N-am putea să mergem? îi spuse el lui Mannering pe un

ton scăzut.

— Imediat.

După ce îşi băgase portmoneul la loc în buzunarul interior, Mannering ezita, neştiind cum era mai bine să îşi aranjeze paltonul: să lase toţi nasturii descheiaţi, în afară de ultimul, ceea ce i-ar fi permis cel mai uşor acces la pistoalele pe care le purta pe dedesubt, sau să lase toţi nasturii descheiaţi, în afară de primul de sus, ascunzând cel mai bine pistoalele?

Frost mai aruncă o privire timorată în jurul lui, evitând locul unde minerii stăteau sub tendă. Cărarea care pornea din locul de acostare a şalupei se pierdea bifurcându-se printre copaci – o ramură ducea la est, spre Lacul Kaniere, iar cealaltă în sud-est, spre Defileul Hokitika. Dincolo de malul sudic al râului se aşternea o suprafaţă de teren bogată în loturi de exploatare individuale şi mine, incluzând, printre altele, mina de aur Aurora. Frost nu ştia nimic din toate astea; de fapt, abia dacă

ştia să arate în ce direcţie era nordul, dacă ar fi fost întrebat.

Privea în jur, căutând un indicator spre Chinatown, dar nu exista niciunul. Nici nu zărea vreo faţă de chinez prin mulţimea aceea de oameni.

— Pe-acolo, spuse Mannering de parcă i-ar fi citit gândurile şi arătă din cap spre răsărit. În susul râului. Nu-i prea departe.

Frost prinsese câinele între genunchi şi îi ciufulea blana udă, mai mult ca să capete el curaj decât ca să-i facă plăcere câinelui.

— N-ar trebui să stabilim un... un fel de plan, poate? se încumetă el să zică, mijind ochii în sus spre Mannering.

— Nu-i nevoie, zise acesta încheindu-şi cingătoarea un pic mai sus.

— Nu-i nevoie de un plan?

— Quee nu are pistol. Eu am două. Ăsta-i singurul plan de care eu am nevoie.

Frost nu era întru totul liniştit însă. Îi dădu drumul lui Holly, care plecă imediat de lângă el, şi se ridică în picioare.

— Doar n-ai de gând să tragi într-un om neînarmat?

Mannering optase pentru primul nasture de sus.

— Aşa, zise el. E cel mai bine, şi îşi netezi paltonul peste corp.

— N-ai auzit ce-am spus?

— Ba da, am auzit, zise Mannering. Nu te mai frământa atât, Charlie. Nu faci decât să atragi atenţia asupra ta.

— Ai face mai bine atunci să-mi răspunzi, dacă vrei să nu mă

mai frământ aşa, zise Frost cu o voce cam piţigăiată.

— Bun, ascultă aici, spuse Mannering întorcându-se în sfârşit cu faţa spre el. De cinci ani de zile plătesc chinezi ca să

muncească pe loturile mele, iar un lucru pot să ţi-l spun cu certitudine: chinezii sunt ahtiaţi după droguri, cum e ahtiat un miner venit din pustiu după târfe, fără nicio excepţie. Sâmbăta, la ora asta, orice gălbejit din partea asta a Alpilor zace deja ca o cârpă, cu fumul de opiu în nas. Poţi să intri în Chinatown şi să-i aduni pe toţi grămadă fără niciun efort. Clar? Nu va fi nevoie de violenţă. Nu va fi nevoie de arme. Astea sunt doar aşa, de paradă.

Toate şansele sunt de partea noastră, Charlie. Când un tip musteşte de opiu, e ca şi cum ar fi făcut din apă. Ţine minte asta.

Nu-i bun de nimic. E ca un ţânc.

SOARELE ÎN CAPRICORN

În care Gascoigne îşi aminteşte prima lui întâlnire cu târfa;câteva cusături sunt desfăcute cu un cuţit; epuizarea îşi spunecuvântul; şi Anna Wetherell are o rugăminte.

Zărindu-i pe Anna şi pe Gascoigne prin crăpătura uşii întredeschise, Joseph Pritchard văzuse doar lucrul la care el râvnea cel mai mult – dragoste şi afecţiune sinceră. Pritchard era un singuratic şi, aidoma majorităţii oamenilor singuratici, vedea cupluri fericite pretutindeni. În acel moment, când trupul Annei se lipise de pieptul lui Gascoigne, iar el o cuprinsese în braţe, ridicând-o uşor şi punându-şi obrazul pe părul ei, Pritchard, cu mâna moale pe mânerul rotund şi rece al uşii, nu ar fi simţit nicio consolare aflând că Aubert Gascoigne şi Anna Wetherell erau doar prieteni şi nimic mai mult. Singurătatea nu găseşte leac în proporţia reală a lucrurilor. Chiar şi prietenia i s-ar fi părut lui Pritchard un ospăţ la care asista din spatele unui geam; chiar şi cea mai neînsemnată urmă de caritate l-ar fi făcut să-şi umezească buzele plin de alean.

Părerea pe care Pritchard şi-o făcuse despre Gascoigne se baza pe nişte impresii foarte sumare, căpătate cu prilejul unei singure conversaţii, de fapt, pe care o avusese cu el. Judecând după aerul semeţ şi calitatea impecabilă a vestimentaţiei acestuia, Pritchard presupusese că Gascoigne ocupa un post influent la Judecătorie, dar în realitate funcţionarul judecătoresc avea numai câteva responsabilităţi. Principala lui sarcină era să

încaseze cauţiunile în fiecare zi, de la închisoarea din Tabăra Poliţiei. În afară de această îndatorire, îşi petrecea orele de serviciu înregistrând taxe, controlând încasările din autorizaţiile de minerit, ocupându-se de reclamaţii şi, uneori, făcând diverse servicii în numele Comisarului. Era un post neînsemnat, însă

Gascoigne venise de puţin timp în oraş; era mulţumit că avea de lucru şi încrezător că nu avea să rămână multă vreme cu acel salariu de lacheu.

Gascoigne se stabilise în Hokitika de nicio lună când a întâlnit-o prima oară pe Anna Wetherell zăcând cu cătuşe la mâini în închisoarea lui George Shepard. Şedea pe jos, cu spatele lipit de perete şi cu mâinile în poală. Ochii larg deschişi îi luceau

din cauza febrei; pârul, despletit din coafura strânsă pe cap, i se lipise jilav de obraji. Gascoigne s-a lăsat în genunchi în faţa ei şi, instinctiv, a întins mâna. Fata l-a prins strâns de palmă şi l-a tras spre ea, ştiind că temnicerul, care şedea la uşă cu o puşcă

pe genunchi, nu avea cum să-i vadă. Fata i-a şoptit:

— Pot achita cauţiunea, fac rost de bani, dar trebuie să ai încredere în mine. Şi să nu-i spui lui cum.

— Cui? a întrebat Gascoigne tot în şoaptă.

Fata i-a arătat din cap spre Shepard, comandantul închisorii, continuând să se uite fix în ochii lui. Încleştându-şi şi mai mult degetele pe mâna lui, i-a tras braţul spre pieptul ei. Gascoigne a tresărit uimit, fiind cât pe-aci să-şi smulgă mâna înapoi, dar pe urmă a simţit ce voia ea să-i arate. Anna Wetherell avea ceva ascuns în jurul toracelui, sub ţesătura rochiei La pipăit, se simţea ca o cămaşă de zale, şi-a zis Gascoigne, deşi nu pusese mâna niciodată pe aşa ceva.

— Aur, a murmurat ea. E aur. În lungul balenelor corsetului, şi în căptuşeală, şi de jur împrejur, a zis ea cercetându-i chipul, implorându-l din priviri. Aur, a repetat ea. Nu ştiu cum a ajuns acolo. Era acolo când m-am trezit în simţiri – cusut înăuntru.

Gascoigne s-a încruntat, încercând să înţeleagă.