— Nu ştiu, spuse Frost din nou.

Nu-i plăcea să fie presat să-şi spună părerea.

— Poate le-o fi ars cineva. Ca să se descotorosească de ele.

— Cine? se încruntă Frost.

— Politicianul ăla, zise Mannering. Lauderback. El a fost primul la locul faptei. O fi şi el amestecat în afacerea asta cumva.

Poate i-o fi povestit lui Löwenthal despre comoara ascunsă în colibă. Poate că a văzut comoara, i-a povestit lui Löwenthal, iar Löwenthal i-a spus lui Clinch! Dar asta-i o tâmpenie, adăugă el respingându-şi propria ipoteză. Lui nu-i poate ieşi nimic de-aici, ce zici? Şi nici evreului, de fapt. Doar dacă nu cumva capătă

fiecare o felie undeva pe parcurs...

— Nimeni nu capătă nicio felie, spuse Frost. Averea este ţinută în păstrare la bancă. Nimeni nu se poate atinge de bani.

Cel puţin nu înainte ca acţiunea intentată de văduvă să-şi găsească o rezolvare în instanţă.

— O, da – văduva, zise Mannering savurând ideea. Iată cum lucrurile capătă o turnură neprevăzută! Ce părere ai despre ea?

E o veche cunoştinţă de-a mea, înţelegi, o cunoştinţă. Greenway, ăsta-i numele ei de fată. N-am ştiut niciodată că e doamna Wells; pentru mine, era duduia Greenway. Îţi place de ea, Charlie?

Frost ridică din umeri.

— Are argumentul actelor de partea ei, spuse el. Dacă

legalitatea certificatului de căsătorie va fi confirmată, atunci vânzarea va fi revocată, iar averea îi va reveni ei. Chestiunea a încăput pe mâinile birocraţilor acum.

— Dar te-am întrebat dacă îţi place de ea.

Frost părea agasat.

— Arată bine, spuse el. Mi se pare o persoană foarte frumoasă.

Îşi vârî trabucul în colţul gurii şi muşcă din el, cu o expresie mascând parcă o umbră de tresărire.

— Da, e frumoasă, corect, spuse fericit Mannering. Da, da, e frumoasă, aşa-i! Joacă un bărbat pe degete aşa cum îi joacă

degetele pe claviatura pianului, şi cu ce repertoriu, oho!

Presupun că asta a păţit şi bătrânul Crosbie Wells, săracul de el!

L-a jucat pe degete, ca pe toţi ceilalţi.

— Nu pot să-nţeleg deloc căsătoria lor, recunoscu Frost. Ce putea să ofere un bărbat bătrân, cum era Crosbie Wells, chiar şi unei femei urâte, darămite uneia frumoase ca ea? Nu-nţeleg ce a atras-o la el; cât îl priveşte pe el, sigur, nu mă mir că a fost atras de ea.

— Uiţi de averea lui, spuse Mannering mişcând dojenitor din deget. Cel mai puternic afrodisiac din lume! Cu siguranţă că s-a măritat cu bătrânul Crosbie pentru banii lui. Şi pe urmă omul i-a pus la ciorap, iar ea n-a mai avut încotro decât să aştepte ca el să

moară. Cum altfel s-ar putea explica totul? Mai ales că tipa a apărut atât de repede după moartea lui, de parcă ea ar fi pus-o la cale, pe cuvânt. Oh, Lydia Wells e şmecheră de tot! Stă cu ochii pe bani şi cu degetele pe lirele sterline. Nu şi-ar pune ea iscălitura pe un act, dacă nu i-ar ieşi un profit din asta.

Frost nu reacţionă imediat, fiindcă răspunsul lui Mannering îl făcuse să-şi amintească de motivul vizitei lui, iar acum voia să-şi adune gândurile înainte de a anunţa pentru ce venise acolo; după câteva clipe totuşi, Mannering scoase un râset lătrător şi pocni cu pumnul în birou.

— Ahaha, te-am prins! exclamă el extrem de încântat. Ştiam eu! Ştiam eu că eşti în încurcătură, te-am mirosit eu! Ce e, haide, zi! Care-i infracţiunea ta? Care-i hiba? Te-ai dat de gol, Charlie, se vede pe faţa ta. E ceva legat de averea aia, nu-i aşa? Ceva referitor la Crosbie Wells.

Frost sorbi din coniac. Nu săvârşise nicio infracţiune, propriu-zis, totuşi exista o hibă şi avea legătură cu averea şi se referea la Crosbie Wells. Privirea îi alunecă peste umărul lui Mannering spre fereastră; pregetă câteva clipe contemplând priveliştea şi căutând cum să formuleze mai bine problema.

După ce comoara descoperită în coliba lui Wells fusese evaluată la bancă, Edgar Clinch îi făcuse lui Frost un cadou foarte frumos, în semn de mulţumire pentru rolul jucat de acesta în înlesnirea vânzării: un bilet de bancă pentru suma de treizeci de lire sterline. Primirea acestui bilet de bancă a avut un efect subit şi ameţitor asupra lui Charlie Frost, al cărui venit era dedicat, în principal, întreţinerii părinţilor pe care nu-i vedea niciodată şi nici nu-i iubea. Într-o euforie de o exuberanţă

nemaiîntâlnită de el în viaţă, Frost a hotărât să cheltuiască

întreaga sumă de bani, şi asta imediat. Nu îi va informa pe părinţii lui despre această pleaşcă neaşteptată şi va cheltui până

la ultimul penny doar pentru el. A încasat astfel treizeci de monede de aur strălucitoare de câte o liră, iar cu acestea a cumpărat o vestă de mătase, o ladă de whisky, un set de cărţi de istorie legate în piele, un ac cu rubin pentru reverul hainei, o cutie de bomboane fine de import şi un set de batiste cu monograma lui lângă o roză.

Lydia Wells a sosit în Hokitika la câteva zile după această

risipă impulsivă. Imediat după sosire, a venit la Banca Centrală, anunţându-şi intenţia de a revoca vânzarea casei şi a bunurilor soţului ei răposat. Dacă această revocare primea aprobarea instanţelor de judecată, Frost urma să fie obligat, la rândul lui, ştia el asta prea bine, să pună la loc cele treizeci de lire. Nu putea vinde vesta decât la mâna a doua, ca pe o haină purtată; cărţile şi acul pentru rever le putea amaneta, dar doar pentru o mică

parte din valoarea lor reală; lada de whisky o desfăcuse; bomboanele nu mai erau; şi care nebun ar vrea să cumpere o batistă brodată cu iniţialele altuia? Una peste alta, ar fi norocos dacă ar recupera măcar şi jumătate din suma pe care o cheltuise.

Va fi nevoie să apeleze la unul dintre nenumăraţii cămătari din Hokitika, rugându-se să-i dea bani pe credit; va trebui să ducă

povara datoriei luni de zile, poate chiar ani; şi cel mai rău lucru, va trebui să le mărturisească părinţilor lui întreaga mânărie.

Numai şi gândindu-se la asta, simţea că i se face rău.

Dar el nu venise la Mannering pentru a-şi mărturisi umilinţele.

— Nu sunt în nicio încurcătură, replică el tăios, îndreptându-şi privirea din nou spre gazda lui. Însă intuiesc perfect că altcineva ar putea să fie. Vezi tu, eu nu cred că averea i-a aparţinut lui Crosbie Wells. Eu cred că a fost furată, preciză el aplecându-se să scuture scrumul, dar constatând că ţigara se stinsese.

— Mda, şi de la cine? se interesă Mannering.

— Exact despre acest lucru vreau să discut cu tine, spuse tânărul funcţionar bancar.

Avea nişte chibrituri în buzunarul de la vestă; mută ţigara de foi în mâna dreaptă, ca să le ia.

— Mi-a venit o idee chiar acum, în această după-amiază, şi am vrut să o analizez cu tine. Este în legătură cu Emery Staines.

— O, fără niciun dubiu, e băgat şi el în toată chestia asta, spuse Mannering trântindu-se cu spatele de speteaza fotoliului.

(Frost încerca să-şi aprindă trabucul pentru a doua oară.)

— Să dispară el aşa, chiar în aceeaşi zi, e clar! Fără nicio

îndoială, e amestecat şi el. Nu cred că există prea multe speranţe în privinţa sorţii prietenului nostru Emery, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun. Avem noi o zicală printre căutătorii de aur: îţi poartă

ghinion să fii norocos prea mult timp. Ai auzit asta vreodată? Ei bine, Emery Staines era cel mai norocos om pe care îl voi întâlni vreodată, probabil. Băiatul ăsta s-a ridicat spectaculos dintr-o sărăcie lucie într-o bogăţie fabuloasă, şi totul fără nicio mână de ajutor de la nimeni. Charlie, eu pot paria că a fost ucis. L-au ucis în râu – sau pe plajă – şi cadavrul lui a fost luat de ape. Niciun om nu suportă să vadă cum un puştan face avere. Un flăcău de nici treizeci de ani. Şi mai ales atunci când averea aceea e cinstită. Pun pariu că individul care l-a omorât era pe puţin cu douăzeci de ani mai mare decât el, precis. Cel puţin douăzeci de ani. Ce zici, punem rămăşag?

— Iartă-mă, dar nu, spuse Frost scuturând din cap aproape imperceptibil.