— Nu? zise Shepard.
— L-am întâlnit, dar nu suntem prieteni.
— Aha.
Nilssen vru parcă să tuşească, apoi izbucni nervos:
— Albert, n-ai de gând să isprăveşti odată?
Slujbaşul puse jos cafetiera.
— Să las tava, domnule?
— Da, da, las-o şi ieşi de-aici, ce Dumnezeului, zise Nilssen, care ţâşni să ia cana din mâna slujbaşului, vărsând un pic de cafea pe farfurioară, după care zdrăngăni din amândouă când le puse jos, în faţa lui.
Slujbaşul îi aduse o cană şi lui Shepard, care, fără să se atingă de ea, arătă în tăcere spre biroul din faţa lui.
— Voi vorbi pe şleau, zise Shepard după ce funcţionarul, dezamăgit, închisese uşa în urma lui. Intenţionez să încep imediat construirea penitenciarului înainte de alegeri, astfel încât, atunci când Lauderback îşi va începe mandatul, lucrările să fie deja bine avansate. Sunt conştient că acest demers le poate părea unora drept o tentativă din partea mea de a dejuca reuşita campaniei lui electorale. Am venit la dumneata ca să îţi solicit atât serviciile, cât şi discreţia asupra acestui proiect.
— De ce ai nevoie? spuse Nilssen cu precauţie.
— Materiale de construcţie şi vreo zece-douăzeci de muncitori pricepuţi pentru a începe săparea fundaţiei zise Shepard scoţând planurile din buzunarul de la piept. Pot să îţi ofer un comision la nivelul standard pe care îl practici. Terenul a fost cumpărat deja şi construcţia a fost aprobată. Iată proiectul arhitectului.
— Ăsta-i originalul? Sau o copie? se interesă Nilssen luând hârtiile din mâna masivă a lui Shepard şi despăturindu-le.
— Originalul. Nu există nicio copie, spuse Shepard. Păstrez aceste documente asupra mea tot timpul, bineînţeles.
— Bineînţeles, încuviinţă Nilssen luându-şi ochelarii.
— Motivul pentru care am venit la dumneata, continuă
Shepard, şi nu la Cochran, sau la Morrison, ori la vreo altă firmă
concurentă ale căror afaceri, iartă-mă, merg mult mai bine decât îţi merge dumitale în prezent, nu se datorează decât în parte bunului dumitale renume de negustor eficient.
Nilssen ridică privirea.
— Dă-mi voie să vorbesc cu francheţe, spuse Shepard.
Chestiunea este nedelicată, ştiu; voi încerca să fiu cât mai delicat cu putinţă. Mi-a fost dat să aflu că ai încasat un comision în valoare de mai multe sute de lire sterline la lichidarea averii domnului Crosbie Wells.
Nilssen tresări, însă Shepard ridică mâna ca să îl facă să
tacă.
— Nu te pripi să vorbeşti până nu vei fi auzit ce am de spus, îl avertiză el. Îţi voi povesti exact ce ştiu. Cadavrul omului a trecut prin Tabăra Poliţiei înainte de înmormântare; întrucât, practic, nu avea rude sau prieteni, ne-am ocupat de priveghi chiar în incinta taberei. Am avut solemna onoare de a vedea cadavrul şi de a fi de faţă atunci când medicul a verificat starea organelor vitale, pentru a descoperi eventuale leziuni sau vătămări. Doctorul Gillies a conchis că, în realitate, cauza morţii a fost băutura; eu, cu modestele mele cunoştinţe în domeniu, nu am putut decât să fiu de acord cu verdictul lui. Totuşi, doctorul Gillies a ţinut să examineze cu atenţie conţinutul stomacului şi al intestinelor defunctului, în care a găsit nu numai mâncare şi rachiu, ci şi urme de laudanum, oricum nu într-atât de mult, aş
adăuga eu, încât să dea naştere la suspiciuni exagerate. Eu nu cred că Crosbie Wells a fost otrăvit decât cu băutură. Bun, chiar înainte de încheierea priveghiului, pământul şi gaterul lui Wells au fost vândute. Pământul, după cum ştii, a fost revendicat de bancă şi a fost apoi cumpărat aproape imediat de către un domn
Edgar Clinch; deşi tranzacţia a fost perfect legală, rămâne totuşi ciudat cu câtă rapiditate proprietatea a încăput pe mâinile altcuiva. Înţeleg că, după aceea, ai fost chemat să goleşti coliba şi să vinzi lucrurile defunctului contra unui onorariu ce urma să fie calculat la valoarea totală a bunurilor; ai acceptat însărcinarea şi, prompt, ai descoperit în casă o mare cantitate de aur (unde erau ascunse pepitele, în cutia de făină?) în valoare cumulată de patru mii de lire sterline. „Comoara bilet-spre-casă”, cum se spune pe-aici. Bun, domnule Nilssen, normal ar fi fost să poţi beneficia de procentul cuvenit dumitale, care devenise deja o sumă frumuşică de bani; dar toată afacerea a fost dejucată în momentul în care văduva domnului Wells a debarcat pe plajă, anunţându-şi identitatea şi intenţiile. Venise cu o săptămână
prea târziu pentru a asista la înmormântarea lui, dar nicidecum prea târziu pentru a contesta vânzarea proprietăţii lui, precum şi tranzacţiile care avuseseră loc ca urmare a acelei vânzări. Cum spuneam, eu nu cred că Crosbie Wells a fost otrăvit, continuă
Shepard. Dar nu cred nici că aurul dosit în casă îi aparţinea lui, şi cu atât mai puţin văduvei lui. Apariţia văduvei lui Wells este o ciudăţenie într-o poveste şi-aşa prea ciudată pentru gustul meu, preciză el, tăcând apoi câteva clipe. Ceva din ce-am spus eu până
acum ştiai deja sau ţi se pare cumva că ar fi neadevărat? Poţi refuza să răspunzi dacă doreşti.
— Vrei să mă şantajezi? îngăimă Nilssen.
— Nicidecum, spuse Shepard. Dar trebuie să-mi dai dreptate că afacerea asta miroase a matrapazlâc.
— Da, aşa e.
— Eu nu sunt detectiv şi nici nu am vreo înclinaţie spre acel domeniu, spuse Shepard. Mă interesează prea puţin ce ştii dumneata, de fapt. Însă vreau neapărat să am o nouă închisoare şi văd în asta o ocazie pentru amândoi de a ieşi în câştig.
— Te-ascult, domnule.
— Văduva lui Wells a făcut recurs în instanţă, pentru a contesta vânzarea bunurilor soţului ei răposat, spuse Shepard.
Acţiunea judecătorească se va întinde pe câteva luni, desigur, aşa cum se întâmplă cu toate procesele judiciare, iar între timp banii vor fi ţinuţi în păstrare de către bancă. În final, mă aştept ca vânzarea să fie revocată şi, dacă nu va fi dacă în vileag vreo escrocherie mai amplă, văduva îşi va revendica pentru sine
„comoara”. Întâmplător, am avut câteva conversaţii cu Crosbie Wells în ultimele luni, or, el niciodată nu a pomenit că ar fi fost însurat, nici de faţă cu mine, nici de faţă cu oricare dintre
oamenii cu care am discutat despre asta.
Nilssen avu viziunea unei pisici rostogolind cu laba o mică
rozătoare, dintr-o parte în cealaltă, fără să îşi scoată ghearele. El nu era vinovat, nu făcuse nimic rău, totuşi se simţea vinovat; se simţea implicat, ca şi cum ar fi săvârşit o mârşăvie cumplită în timp ce dormea şi s-ar fi trezit din somn cu perna mânjită de sânge. Avea certitudinea că, din clipă în clipă, temnicerul îl putea demasca, dar pentru ce crimă, nici el nu ştia încă. Care era cuvântul pe care îl folosise Pritchard? Asociaţi. Da, simţea acut acest lucru.
