— Aşa e, spuse Shepard.
— Cred că va câştiga alegerile, spuse Nilssen frecând între degete câteva fire de tutun. Lyttelton Times îl susţine.
— Îl apreciezi?
— Tunele şi căi ferate, ăsta-i jocul lui, nu-i aşa? zise Nilssen.
Progres, civilizaţie, chestii dintr-astea. Este interesant cum gândirea dumitale se mulează aproape perfect pe campania lui Lauderback, adăugă el aprinzând un chibrit.
Shepard vru să răspundă, dar pregetă.
— Nu am obiceiul să discut despre viziunea mea politică în biroul altcuiva decât dacă sunt poftit să o fac, domnule Nilssen.
— O, dar te rog, spuse Nilssen politicos, agitând prin aer băţul de chibrit, ca să-l stingă.
— Dar cu permisiunea dumitale, încuviinţă Shepard mişcându-şi capul mare şi palid, voi spune astfel: şi eu cred că
Lauderback va câştiga atât un loc în Parlament, cât şi postul de guvernator local. Are o personalitate puternică, ceea ce reprezintă
un mare avantaj pentru el, iar relaţiile de care dispune în barou şi în Consiliul regional constituie o excelentă dovadă a abilităţii şi a tăriei lui de caracter.
— Iar asta pentru el este o realegere, bineînţeles, îl întrerupse
Nilssen, care foarte adesea ţinea să discute despre politică în biroul altor bărbaţi, şi, în plus, uitase pe moment că îi acordase lui Shepard privilegiul de a-şi exprima opinia. Este o persoană
cunoscută.
— Este o persoană cunoscută în cercul apropiaţilor lui, preciză Shepard. Lealitatea lui atârnă de Canterbury, iar tunelele şi căile lui ferate – ca să preiau expresia dumitale – sunt tunelul Lyttelton şi calea ferată proiectată să fie construită între Christchurch şi Dunedin. În calitate de guvernator, va redistribui fondurile care nu sunt deja alocate acestui tunel şi acestei căi ferate, având în vedere că trebuie, desigur, să înfăptuiască
promisiunile făcute în campania electorală.
— E posibil să ai dreptate în privinţa funcţiei de guvernator, spuse Nilssen. Dar ca membru al Parlamentului? Va reprezenta Westlandul.
— Lauderback este omul Westlandului doar în privinţa electoratului, spuse Shepard. Nu-i fac nicio vină din asta – voi vota cu el, domnule Nilssen –, însă nu cunoaşte viaţa de miner a căutătorilor de aur.
S-ar fi zis că Nilssen se pregătea să-l întrerupă din nou, aşa că Shepard se grăbi să continue, ridicând un pic vocea:
— Ajung acum la chestiunea care a făcut necesară această
întrevedere. Deţin aprobarea Comisarului pentru a începe lucrările la o nouă închisoare, situată mai departe de Tabăra Poliţiei, pe faleza din nordul oraşului. Poate ţi-aduci aminte că
drumul spre Hokitika a fost defrişat iniţial de un grup de ocnaşi.
Intenţionez să fac acelaşi lucru aici: voi folosi puşcăriaşii drept mână de lucru pentru a construi penitenciarul de la Seaview.
Nilssen zâmbi, ideea părându-i-se o pedeapsă just meritată.
— Totuşi, aşa cum ai remarcat şi dumneata deja, continuă
Shepard, Alistair Lauderback pune accentul pe transport: în alocuţiunea adresată Consiliului, a pledat pentru folosirea deţinuţilor ca forţă de muncă în construirea şi întreţinerea drumului spre Christchurch. Traseul prin Alpi este încă
periculos, greu accesibil în şaua calului, darămite cu diligenţa.
— Guvernatorul provinciei are ultimul cuvânt în această
chestiune? întrebă Nilssen. Nu ai deţinuţii la cheremul dumitale?
— Nu, din păcate, spuse Shepard. Am deţinuţii doar în custodia mea.
Slujbaşul intră în birou, aducând cafeaua pe o tavă de lemn.
Omul era cuprins de o mare emoţie, întrucât nu se întâmpla prea des ca Nilssen să aibă musafiri, şi oricum niciodată nişte
musafiri cu un renume atât de enigmatic, ca Pritchard (care era faimos pentru opiul lui) şi Shepard (care era faimos pentru nevasta lui). Slujbaşul aranjase cu multă atenţie cafetiera şi farfuriile pe tavă, ţinând-o sus, cu coatele ridicate şi cu spatele foarte drept. Nilssen mişcă aprobator din cap: nu intra în uzanţe ca slujbaşul să îşi servească patronul, însă Nilssen era încântat de efectul pe care acest protocol îl crea în mintea oaspetelui său.
Slujbaşul puse tava pe bufet şi începu să toarne cafeaua. Spera ca Nilssen şi Shepard să îşi reia conversaţia, cu el acolo, în cameră, aşa că încerca să toarne încet, simţind o undă de regret la gândul grăunţilor de cicoare pe care o adăugase cafelei râşnite, din motive de economie, şi care acum, plutind în căni ca o peliculă urâtă de praf, părea să-i sfideze pretenţiile.
În spatele lui, Shepard spuse:
— Apropo, domnule Nilssen: dumneata ce ştii despre Emery Staines?
Urmă o pauză.
— Ştiu că e dat dispărut, răspunse Nilssen.
— Dispărut, da, zise Shepard. Nimeni nu l-a mai văzut de aproape două săptămâni. Foarte ciudat.
— Eu nu-l cunosc prea bine, spuse Nilssen.
