fusese descoperit pe domeniul lui Crosbie Wells. Uitase de-a binelea de Crosbie Wells şi de averea lui, de văduva lui, şi de domnul Staines, care era dat dispărut. Cât de silenţios se învârtea lumea atunci când stăteai singur, cufundat în gândurile tale!

Pritchard scotocea prin şorţ după o monedă de şase penny, însă Albert, înroşindu-se de furie, îngăimă bâlbâit:

— Nu, domnule...

Îşi ridică palmele pentru a arăta că onoarea de a fi făcut acel serviciu era absolut îndestulătoare pentru el.

De fapt, Albert era sigur că în viaţa lui nu avusese o după-amiază atât de palpitantă. Patronul lui, când se întorsese de la Chinatown din Kaniere în urmă cu vreo jumătate de ceas, era atât de agitat, încât puţin lipsise să nu smulgă uşa din balamale. Scrisese mesajul pe care îl aducea Albert acum, cu toată înflăcărarea unui compozitor simfonic de conivenţă cu muza lui. Sigilase prost hârtia, picurându-şi ceară pe haine, înjurase şi apoi îi vârâse în mână lui Albert foaia împăturită

grosolan, spunându-i cu glas gutural:

— Lui Pritchard, du-i asta lui Pritchard cât poţi de iute.

Pe furiş, în camera de primire a farmacistului, exact înainte de a intra în laborator, Albert apropiase marginile hârtiei pliate formând astfel un fel de tub şi, privind chiorâş în lungul cilindrului, desluşise câteva cuvinte, care i se păruseră că

miroseau a gravă piraterie. Îl încânta ideea că patronul lui se ţinea de matrapazlâcuri.

— Prea bine, atunci, mulţam, spuse Pritchard luând misiva.

Ţi-a zis că e nevoie să răspund?

— Nu trebuie niciun răspuns, domnule, spuse băiatul. Dar a zis să stau şi să văd cum ardeţi scrisoarea după ce o citiţi.

Pritchard pufni în râs. Era ceva tipic pentru Nilssen: întâi se bosumfla, apoi se văita că totul era o porcărie, iar după aceea tărăgăna lucrurile, pentru ca apoi să încerce să înlăture întreaga povară a responsabilităţii de pe umerii lui, însă de îndată ce se implica în calitate de participant, de îndată ce se simţea foarte important şi impresionant, totul devenea o pantomimă, un spectacol de capă şi spadă; şi exulta în propria-i glorie.

Pritchard se îndepărtă câţiva paşi (flăcăul părea dezamăgit), rupse sigiliul cu degetele şi întinse hârtia despăturită pe masa de laborator. Textul era următorul:

Jo,

Am fost la Quee, aşa cum m-ai rugat. Ai avut dreptate înprivinţa aurului, el l-a prelucrat, deşi se jură că habar n-are cum aajuns metalul la Wells. Târfa este amestecată în toată afacerea,poate tu ştiai deja, deşi nu prea reuşim să descoperim miezuladevărului, să aflăm autorul, cum te-ai exprimat tu. S-ar zice că

toţi indivizii sunt implicaţi la fel ca noi – adică periferic. Sunt preamulte aspecte, ca să le aştern aici pe hârtie. Propun o consfătuire.

Cu orientali cu tot. Ne întâlnim în camera din spate a HoteluluiCOROANA, la ASFINŢIT. Vom lua măsuri ca reuniunea noastră să

nu fie deranjată. Să nu spui nimănui, nici măcar dacă ai încredereîn acei oameni şi ştii că au legătură cu tărăşenia asta şi că s-arputea ca într-o bună zi să stea alături de noi ca acuzaţi. Fii bun, terog, şi distruge acest bilet.

H.N.

LUNA ÎN TAUR, ÎN CREŞTERE

În care Charlie Frost are o intuiţie; Dick Mannering îşi încingela brâu tocurile revolverelor; şi noi ne aventurăm spre loturilede teren revendicate în Kaniere.

Întrebările puse de Thomas Balfour la Banca Centrală din Noua Zeelandă în acea dimineaţă stârniseră curiozitatea lucrătorului bancar pe mai multe planuri, aşa că de îndată ce agentul maritim părăsise clădirea, domnul Frost decisese să facă

nişte investigaţii pe cont propriu. Ţinea încă în mână situaţia acţiunilor de la mina de aur Aurora, deţinută şi exploatată de prospectorul dispărut, Emery Staines. „Aurora”, se gândea Frost, bătând uşor în hârtie cu degetul lung şi subţire. „Aurora.” Ştia că

văzuse acest nume de curând, dar unde? După un moment, puse documentul la o parte, se dădu jos de pe scaunul lui fără spătar şi se deplasă în linişte spre dulapul din faţa boxei, unde un şir de cotoare de piele erau marcate cu cuvintele „Profituri pe trimestru”. Selectă dosarele întocmite pentru trimestrele al treilea şi al patrulea din anul precedent, după care reveni la biroul lui ca să examineze datele înregistrate acolo, aferente acelei mine de aur.

Charlie Frost era un ins fără renume, fiindcă aşa ceva nu se capătă decât dacă te zbaţi, or, Frost era un om liniştit, cu o vestimentaţie modestă, cu trăsături anodine, care, indiferent de provocare, prefera să nu tulbure pacea din jur. Când vorbea, rostea cuvintele lent şi cu grijă. Rar se întâmpla să râdă cu poftă

şi, deşi avea un aer apatic şi dezinvolt, părea mereu vigilent şi alert, ca şi cum veşnic ar fi fost atent să nu încalce vreo regulă de etichetă, pe care alţi bărbaţi nu o mai respectau de mult. Nu-i plăcea să-şi declare preferinţele sau să-şi dea importanţă

vorbind; de fapt, nu ţinea nicidecum, atunci când purta o conversaţie, să îşi expună vreo intenţie sau vreun plan. Asta nu însemna că Frost era lipsit de planuri sau că avea prea puţine preferinţe; de fapt, nenumăratele ritualuri ale vieţii lui personale erau extrem de ordonate, iar ambiţiile lui se dovedeau extraordinar de specifice. Însă Frost învăţase cât de mult conta să pară nepretenţios. Cunoştea puterea latentă a obscurităţii (puternică, deoarece trezea curiozitatea în alţii) şi era capabil de o excelentă strategie în folosirea ei, însă se străduia cu stricteţe să

ţină ascuns acest talent. Impresia pe care străinii şi-o formau invariabil când îl întâlneau prima oară era că aveau de-a face cu un om deprins mai degrabă să reacţioneze decât să acţioneze, un individ care se lăsa condus în afaceri şi sedus în dragoste, un tip în permanenţă docil în toate plăcerile lui.

Frost avea doar douăzeci şi patru de ani şi era născut în Noua Zeelandă. Tatăl lui fusese un om cu o funcţie înaltă în de-acum defuncta New Zealand Company, care, când debarcase la gura fluviului Hutt, dând peste un şes mănos ce putea fi împărţit şi vândut, scrisese prompt acasă, căutându-şi nevastă.

Frost nu era mândru de locul naşterii lui, fiindcă rar se întâmpla ca un alb să aibă o asemenea obârşie, ceea ce i se părea ceva ruşinos. Nu povestea niciodată despre copilăria lui, pe care şi-o petrecuse în luncile mlăştinoase din Valea Hutt, citind şi recitind, de la tatăl lui, un exemplar hărtănit din Paradisul pierdut, singura carte în afară de Biblie, pe care familia o deţinea. (Pe la vârsta de opt ani, Frost putea recita pe de rost fiecare discurs al lui Dumnezeu, al Fiului şi al lui Adam, însă niciodată vreun discurs de-al Satanei, care i se părea un personaj certăreţ, şi nici vreun discurs de-al Evei, pe care o considera nevolnică şi plictisitoare.) Nu a fost o copilărie nefericită, însă Frost era nefericit când şi-o amintea. Când vorbea despre Anglia, era ca şi cum i-ar fi fost foarte dor de acele locuri, unde abia aştepta să se întoarcă.

Odată cu dizolvarea firmei New Zealand Company, domnul Frost a rămas falit, umplându-se de dezonoare. S-a îndreptat către unicul său fiu, cerându-i ajutorul. Charlie Frost şi-a luat o slujbă de conţopist în Wellington, iar curând după aceea i s-a oferit un post la o bancă din districtul Lambton, câştigând suficient cât să-şi ţină părinţii sănătoşi, cu un trai relativ confortabil. Când s-a descoperit aur în Otago, Frost s-a transferat la o bancă din Lawrence, promiţând să trimită acasă o sumă mai mare din salariul lui, în fiecare lună, prin curier personal – o promisiune pe care nu o încălcase niciodată. Totuşi, niciodată nu se mai întorsese în Valea Hutt, şi nici nu plănuia s-o facă.

Charlie Frost avea tendinţa să îşi conceapă toate relaţiile în termeni de rentabilitate şi profit, şi niciodată nu se mai gândea la alţii, odată ce considera că el unul îşi făcuse datoria faţă de ei.

Acum, în Hokitika (fiindcă urmărise goana după aur din Lawrence până pe Coastă), nu se gândea deloc la părinţii lui decât atunci când le scria în fiecare lună. Sarcina aceasta era dificilă, întrucât scrisorile tatălui lui erau dure şi amare, iar

epistolele mamei lui erau pline de o tăcere consternată, sentimente care îl îndurerau pe Charlie Frost, dar doar pentru scurt timp. După ce le răspundea în scris, făcea ferfeniţă

scrisorile lor, tăind paginile în fâşii pe toată lungimea, ca să nu se mai păstreze niciun sens, şi îşi răsucea din ele hârtiuţe cu care îşi aprindea pipa, dându-le foc cu o mare indiferenţă.

Frost răsfoi dosarul cu profituri până când găsi secţiunea care se referea la Kaniere şi la defileul Hokitika. Datele erau înregistrate alfabetic, Aurora apărând a doua pe listă, sub un lot de exploatare care fusese numit, cu prea mult optimism poate pentru Coasta de Vest, All Seasons. Frost se aplecă mai aproape de pagină, ca să citească cifrele, iar în clipa următoare scoase un murmur de mirare.

În luna imediat următoare achiziţionării, exploatarea minieră

de la Aurora avusese o performanţă splendidă, aducând un venit de aproape o sută de lire sterline; în august totuşi, profiturile exploatării scăzuseră radical, până când – citi Frost arcuindu-şi sprâncenele – stagnaseră practic complet. Suma totală a profiturilor înregistrate la Aurora în ultimul trimestru era doar de douăsprezece lire sterline. O liră sterlină pe săptămână! Asta era ceva foarte straniu pentru o mină de adâncimea şi cu potenţialul Aurorei. O liră sterlină pe săptămână – păi, cu banii ăştia abia dacă puteai să acoperi cheltuielile de regie, se gândea Frost. Se aplecă şi mai aproape de dosar. Înregistrările arătau că la Aurora nu lucra decât un singur om. Avea nume de chinez, aşa că mâna de lucru era ieftină, dar chiar şi aşa, se gândea Frost, minerul trebuia oricum să-şi primească salariul zilnic.

Charlie Frost rămase încruntat. Potrivit situaţiei acţiunilor, Emery Staines preluase iniţial mina de aur Aurora la sfârşitul toamnei anului precedent. Din câte se părea, la câteva săptămâni după cumpărare, Staines îi vânduse cincizeci la sută din acţiuni faimosului Francis Carver; totuşi, imediat după acea tranzacţie –

aşa cum reieşea din această situaţie –, mina secase brusc. Ori Aurora

devenise

dintr-odată

o

mină

neproductivă

–

nemaivalorând practic nimic – , ori cineva se căznea cu succes să

creeze această impresie despre acel teren aurifer. Frost închise dosarul şi căzu pe gânduri câteva momente. Îşi plimba privirile peste mulţimea din bancă: minerii purtând pălăriile lor cu boruri mari şi pleoştite, investitorii, membrii escortei, în uniformele lor cu epoleţi din fir metalic împletit. Dintr-odată, îşi aminti unde mai văzuse acel nume.

Puse un carton în boxa lui pentru a anunţa că acel ghişeu