— Da, zise umil capelanul. Aşa e. A fost un nume care mi-a captat atenţia.
— Carver?
— Nu: Wells. Crosbie Wells.
Balfour miji ochii suspicios.
— Ce-ai dumneata de-a face cu Crosbie Wells?
Capelanul ezita. Adevărul era că nu-l cunoştea deloc pe Crosbie Wells, cu toate astea, în cele două săptămâni care trecuseră de la moartea bărbatului, nu făcuse decât să se gândească mereu la el şi să analizeze în sinea lui circumstanţele decesului acestuia. Recunoscu, după o scurtă tăcere, că avusese solemna onoare de a săpa mormântul lui Wells şi de a oficia ritualul înmormântării deasupra coşciugului înainte de a fi coborât în groapă, o explicaţie care nu-l satisfăcu însă pe Thomas
Balfour. Agentul maritim continua să se uite la noua lui cunoştinţă, cu o expresie de incontestabilă neîncredere; ochii i se îngustaseră şi mai mult, când capelanul (care de obicei înfrunta cu tărie orice examinare ostilă din partea cuiva) tresări brusc şi îşi coborî privirea.
Numele capelanului – după cum avea să afle Walter Moody peste vreo nouă ceasuri – era Cowell Devlin. Sosise în Hokitika la bordul cliperului Virtue, aflat cu chirie în exploatarea firmei Balfour Shipping şi care transportase, pe lângă nenumăraţi pasageri, cherestea, fier, şuruburi, multe cutii cu vopsea, diverse mărfuri neperisabile, câteva cuşti cu animale domestice, o mare cantitate de pânzeturi, precum şi lada de transport, acum dispărută, conţinând cufărul lui Alistair Lauderback, iar în interiorul cufărului copia contractului prin care barcul Godspeed fusese vândut. Virtue ajunsese la Hokitika cu două zile înainte de Alistair Lauderback; prin urmare, reverendul Cowell Devlin sosise iniţial la Hokitika cu două zile înainte de moartea lui Crosbie Wells.
Imediat după ce debarcase, se prezentase la Tabăra Poliţiei, unde comandantul închisorii, George Shepard, nu pregetase să-l pună la treabă. Îndatoririle oficiale ale lui Devlin aveau să
înceapă abia după finalizarea construcţiei noii închisori din Hokitika sus, pe faleza Seaview; între timp totuşi, Devlin putea să
se facă util în Tabăra Poliţiei şi să dea o mâna de ajutor la administrarea zilnică a puşcăriei temporare, care găzduia, în acea vreme, două femei şi nouăsprezece bărbaţi. Devlin avea sarcina de a-i învăţa, pe fiecare în parte, frica de Creator şi de a insufla în cugetele lor rătăcite respectul cuvenit faţă de mâna de fier a legii – sau aşa se exprimase temnicerul, oricum. (Devlin avea să descopere curând că el şi Shepard se deosebeau radical în privinţa concepţiilor lor pedagogice.) După ce făcuse un scurt tur al Taberei Poliţiei, lăudând stilul în care era condusă
activitatea, Devlin s-a interesat dacă putea să se cazeze în închisoare în fiecare seară, astfel încât să doarmă printre răufăcători şi să împartă aceeaşi pâine cu ei. Temnicerul s-a arătat dezgustat de această propunere. Nu a respins propriu-zis cererea lui Devlin, însă a făcut o pauză, şi-a umezit buza cu o limbă pală şi uscată, după care a sugerat că era preferabil ca Devlin să îşi ia o cameră la unul dintre numeroasele hoteluri din Hokitika. Totodată, Shepard a ţinut să-l prevină pe capelan că
accentul lui irlandez ar putea să stârnească manifestaţii de partizanat din partea englezilor, dar şi eventuale sensibilităţi
catolice din partea compatrioţilor lui irlandezi; în final, l-a sfătuit să îşi aleagă cu discernământ compania şi, chiar cu şi mai mult discernământ, cuvintele – şi, acestea fiind zise, i-a urat bun venit lui Devlin în Hokitika după care, prompt, i-a spus la revedere.
Dar Cowell Devlin nu avea suficiente fonduri încât să-şi permită câteva luni de cazare la un hotel şi, în plus, nu-i stătea în fire să îmbrăţişeze pesimismul altora privind unele manifestări partizane. Nu a urmat sfatul lui Shepard şi nici nu a ţinut seama de avertizarea lui. Şi-a cumpărat un cort de miner, model standard, l-a montat cam la cincizeci de metri de malul mării şi a umplut cu pietre buzunarele de pânză, ca să-l ancoreze mai bine.
Pe urmă, s-a dus înapoi pe strada Revell, şi-a comandat o halbă
de bere slabă la cel mai aglomerat hotel pe care l-a putut găsi şi a început să se prezinte celor din jur, englezi şi irlandezi deopotrivă.
Cowell Devlin era, practic vorbind, un om ridicat prin forţe proprii, dar, din cauză că acest calificativ este arareori folosit pentru a-i descrie pe membrii diverselor culte, se cuvine să
clarificăm utilizarea lui aici. Clericul îşi petrecea momentul prezent într-o stare de permanentă vizualizare, plăsmuind în minte imaginea unui ego netulburat, pe care era decis să îl dobândească într-o bună zi. Şi gândirea lui teologică urma acelaşi model: era un credincios optimist şi multora dintre ucenicii lui le vorbea despre un viitor utopic, o lume fără lipsuri.
Când vorbea, alterna cu dezinvoltură limbajul profeţiilor luminoase cu limbajul viselor: nu exista niciun conflict, în mintea lui Cowell Devlin, între o realitate, aşa cum dorea el să o perceapă, şi altă realitate, aşa cum era percepută de alţii. O
asemenea înclinaţie ar putea, în contextul temperamentului altui om, să fie numită ambiţie, însă imaginea de sine a lui Devlin era imbatabilă, chiar mitică, şi, oricum, decisese de multă vreme că
el nu era un om ambiţios. Aşa cum ne-am putea aştepta, cădea pradă adesea unor crize de ignorare intenţionată şi avea tendinţa să omită adevărurile mai aspre despre natura umană în favoarea celor pe care le putea romanţa prin idei năstruşnice şi imaginaţie. Cu privire la aceste ultime două atribute, Devlin era un mare expert. Era un excelent povestitor şi, prin urmare, un cleric eficient. Credinţa lui, la fel ca şi imaginea lui de sine, era totală, imuabilă şi aproape clarvăzătoare în forma ei, trăsătură
care, după cum Balfour observase deja, îl făceau uneori să pară
cam îngâmfat.
La ora unsprezece, în seara de 14 ianuarie – seara în care
Alistair Lauderback a sosit în Hokitika –, Cowell Devlin şedea turceşte pe podeaua închisorii din Hokitika, vorbind cu puşcăriaşii despre Pavel. La un moment dat, pe la apusul soarelui, începuse să plouă, iar capelanul decisese să stea până
mai târziu, în speranţa că avea să fie doar o aversă, căci era nou-venit la Hokitika şi încă nu aflase cu câtă îndârjire ţinea vremea de-acolo să nu se schimbe. Comandantul lucra în biroul său, iar soţia lui se culcase. Majoritatea deţinuţilor erau treji.
Ascultaseră predica lui Devlin, întâi din politeţe, apoi cu un real interes; acum, la îndemnul capelanului, împărtăşeau mărturii şi cugetări personale.
Devlin se întreba dacă era cazul să se retragă la culcare, înfruntând ploaia de-afară, când din curte s-a auzit un strigăt, urmat de o bubuitură în uşă. Gălăgia l-a pus în mişcare pe temnicer, care a ieşit din birou, cu o scufie de pânză pe cap şi cu o puşcă în mână, o combinaţie care ar fi trebuit să fie amuzantă, dar nu era deloc. Devlin s-a ridicat şi el, păşind după Shepard spre uşă. S-au zgâit amândoi în ploaie şi au zărit, imediat dincolo de cercul de lumini proiectat de felinarul temnicerului, figura sergentului de gardă Ellis Drake. Omul ţinea în braţe o femeie.
Shepard deschise uşa mai larg şi îl pofti pe sergent înăuntru.
Drake era un individ jegos, fonfănit şi cam prostănac; auzindu-i numele, nu te gândeai nicidecum la eroul naval, ci la răţoiul de rând, o specie cu care semăna leit. Şi-a cărat prizoniera în închisoare, purtând-o pe un umăr, cu capul în jos, şi a depus-o fără prea multe fasoane direct pe podea. Apoi a raportat fonfănit că târfa săvârşise ori o crimă împotriva societăţii, ori o crimă
împotriva lui Dumnezeu; fusese găsită într-o postură de o asemenea abjectă inconştienţă, încât distincţia dintre o gravă
stare de intoxicare sau o deliberată vătămare de sine nu putea fi făcută, însă el spera (ducând două degete la pălărie) că nişte ceasuri bune la închisoare ar putea ajuta la clarificarea chestiunii. Împinse cu bombeul cizmei în trupul ei leşinat, ca şi cum ar fi vrut să întărească spusele dinainte, şi adăugă că
instrumentul crimei ei era, probabil, opiul. Târfa era dependentă
de narcotice, fiind văzută adesea în public foarte drogată.
Shepard a privit în jos la Anna Wetherell, care îndoia şi încleşta degetele în gol. Devlin, nevrând să intervină necuviincios, aştepta decizia temnicerului, deşi îşi dorea foarte mult să se aşeze în genunchi lângă femeie şi să verifice cu mâinile lui dacă
era grav rănită: îl întrista enorm ideea de sinucidere, considerând că acest gest reprezenta cel mai îngrozitor atac asupra sufletului
pe care l-ar putea face un trup omenesc. Cei trei bărbaţi priveau la târfa de pe jos, iar pentru câteva clipe niciunul nu a spus nimic. Apoi, Drake a mărturisit că, dacă ar fi ca el să dea un verdict final, după părerea lui femeia încercase să comită cea mai atroce dintre crime; oricum, era bine ca temnicerul să aştepte ca femeia să-şi recapete cunoştinţa, ca s-o poată interoga direct.
Shepard a preluat trupul inert al domnişoarei Wetherell, aşa cum era de datoria lui, proptind-o de perete şi punându-i cătuşe.
S-a asigurat că femeia putea respira şi că acest proces fiziologic se desfăşură relativ bine; apoi, s-a uitat la ceasul său de buzunar, remarcând cu voce tare că se făcuse foarte târziu.
