— Da.

— A murit? se crispă Balfour.

— Nu, zise Frost. A dispărut.

— Ce? Când?

— Acum două săptămâni.

Balfour căscă ochii mari.

— Îmi pare rău să vă dau eu vestea asta – dacă sunteţi aşa bun prieten cu el.

Balfour nu sesiză tonul înţepător din remarca funcţionarului.

— A dispărut de două săptămâni! repetă el nevenindu-i parcă

să creadă. Şi nimeni nu vorbeşte despre asta? Eu de ce n-am auzit nimic?

— Vă asigur că s-a vorbit mult pe acest subiect, spuse Frost.

Un anunţ a fost publicat zilnic, săptămâna asta, la rubrica

„Persoane dispărute”.

— Eu nu citesc niciodată mica publicitate, spuse Balfour.

(Dar bineînţeles: în ultimele două săptămâni fusese tot timpul cu Lauderback, ajutându-l să se prezinte comunităţilor din lungul Coastei; din cauza asta, nu mai frecventase localul Corintianul, cum făcea îndeobşte serile, ca să bea o halbă de bere cu ceilalţi colonişti şi să comenteze ştirile locale.)

— Poate o fi găsit un filon, spuse el. Asta s-ar putea să fie.

Poate că Staines a găsit o vână rentabilă sus, prin hăţişuri pe undeva, şi preferă să tacă mâlc până revendică terenul.

— Poate, admise curtenitor funcţionarul, fără să vrea să

spună mai mult.

— A dispărut! spuse din nou Balfour muşcându-şi buza. Nu pot să înţeleg, efectiv!

— Mă tot întreb dacă această ştire va avea importanţă pentru partenerul dumneavoastră, zise Frost netezind cu palma pagina la care registrul era deschis.

— Cine-i partenerul meu? zise Balfour cumva alarmat, crezând că funcţionarul se referea la Alistair Lauderback, al cărui nume avusese grijă să nu îl menţioneze.

— Cum, păi domnul Carver, zise Frost clipind des. Posibilul dumneavoastră partener de afaceri, după cum tocmai m-aţi informat, domnule. Domnul Carver are o investiţie în comun cu domnul Staines. Astfel, dacă domnul Staines moare...

Lăsă fraza neterminată, ridicând din umeri.

Balfour miji ochii suspicios. Tânărul părea să insinueze, fie şi vag, că Francis Carver ar fi cumva răspunzător de dispariţia lui Emery Staines, o insinuare în sprijinul căreia, cu siguranţă, nu avea nicio dovadă. Atitudinea lui era foarte clară, deşi nu îşi exprimase de fapt nicio opinie pentru care să poată fi blamat. Din tonul vocii, reieşea că îi displăcea Carver, chiar dacă prin cuvinte îşi exprima părerea de rău pentru posibila pierdere suferită de acesta. Balfour, intuind laşitatea acestei ambiguităţi, aproape că

se enervă, dar pe urmă îşi aminti că, de fapt, scenariul prezentat de el era o minciună. Nu intenţiona să intre într-o afacere cu Carver, ceea ce însemna că nu avea de ce să îi ţină partea într-o dispută împotriva acestuia.

Dar atunci tânărul Frost îşi înăbuşi un zâmbet, iar Balfour înţelese perfect, cuprins brusc de indignare, că, de fapt, individul îşi bătea joc de el. Frost nu crezuse nicio clipă în balivernele lui!

Frost ştia că Balfour nu intenţiona să intre în afaceri cu Carver; ştia că această minciună fusese născocită pentru a masca un alt scop, iar acum, pe lângă ofensa de a-l fi dat în vileag, adăuga şi insulta de a-l lua în derâdere, considerând că Balfour era amuzant! Lui Balfour îi era ciudă că fusese prins pe picior greşit, dar şi mai mult îi era ciudă să fie ridiculizat, mai ales de către un individ care îşi petrecea zilele într-o chichineaţă, semnând cecuri în numele altora. (Această ultimă remarcă îi aparţinea lui Lauderback, iar Balfour şi-o amintea vag din acea dimineaţă, dar acum îi venise în minte ca şi cum reflecţia i-ar fi aparţinut chiar

lui.) Furios dintr-odată, se aplecă în faţă şi se prinse cu mâinile de zăbrelele grilajului.

— Uite ce e, spuse el încet. Fii atent la mine. N-am de gând să fac nicio afacere cu Carver, asta să-ţi fie clar. Consider că

individul e un ticălos şi un escroc notoriu. Vreau să-i vin de hac, la dracu’. Trebuie să-l prind cu ceva, şi de-aceea am nevoie de o mirază împotriva lui.

— Ce e o mirază? întrebă lucrătorul de la bancă.

— E o tâmpenie – nu contează, se răţoi Balfour. Important e că vreau să-l înfund cumva. Să-l dau pe mâna justiţiei. Cred că a şterpelit o avere frumuşică din lotul de minerit al altui tip. Mii de lire. Dar este doar o presupunere, or, eu am nevoie de dovezi puternice. Am nevoie de un punct de la care să plec. E clar?

Povestea aceea cu investiţia pe care ţi-am turnat-o adineauri era doar o abureală. O gogoriţă cât toate zilele, spuse el uitându-se urât la funcţionar printre zăbrelele grilajului. Ce? zise el după o clipă. Ce-i de făcut?

— Absolut nimic, spuse Frost şi începu să îşi aranjeze hârtiile de pe birou, zâmbind criptic cu buzele strânse. Treburile dumneavoastră vă privesc personal. Eu nu pot decât să vă urez noroc, domnule Balfour.

Vestea despre Emery Staines îl zguduise straşnic pe Balfour.

Povestea cu lăzile de transport şi şantajul era un lucru, se gândea el, dar dispariţia unei persoane era cu totul altceva. Asta era o chestiune sumbră. Emery Staines era un bun căutător de aur şi un om mult prea tânăr ca să moară aşa. În faţa tribunalului, Balfour se opri câteva momente, respirând greoi.

Micul grup de oameni din faţa băncii se împrăştiase, fiind ora mesei, iar băştinaşul maori plecase şi el. Ploaia se subţiase, preschimbându-se într-o burniţă îndârjită. Balfour aruncă o privire în susul şi în josul străzii, neştiind încotro s-o apuce. Se simţea foarte descurajat. „A dispărut”, se gândea el. Dar cum să

dispară un om aşa, pur şi simplu? Băiatul fusese ucis, pesemne.

Altă explicaţie nu exista, dacă nimeni nu îl mai văzuse de două

săptămâni.

Emery Staines era neîndoielnic cel mai bogat om din ţinutul situat la sud de nisipurile negre. Deţinea peste zece loturi de exploatare minieră, dintre care câteva aveau puţuri de minerit coborând până la adâncimi de cel puţin zece metri. Balfour, care îl admira nespus de mult pe Staines, estima vârsta acestuia cam la douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani – nu atât de tânăr încât să nu-şi fi meritat norocul, dar nici prea matur încât să te

gândeşti că ar fi putut să-şi dobândească averea prin mijloace nu tocmai oneste. De fapt, o asemenea ipoteză nu-i trecuse niciodată

prin minte lui Balfour. Staines fusese înzestrat cu o frumuseţe absolut naturală şi binevoitoare, plină de însufleţire şi speranţă, fără a face caz vreodată de aceste trăsături; era din fire un om afabil şi optimist, de o agerime încântătoare. Chiar şi să-şi închipuie că murise era o idee detestabilă. Iar gândul că ar fi fost asasinat era şi mai cumplit. Exact atunci clopotul capelei metodiste bătu ora douăsprezece şi jumătate, zburătăcind un stol de păsări, care ţâşniră din clopotniţa improvizată şi se împrăştiară negre pe fundalul cerului. Balfour se întoarse cu faţa spre dangăte, simţind în acel moment un junghi ascuţit în tâmplă. Simţurile lui, până atunci amorţite, se acutizau – era efectul alcoolului pe care îl consumase în acea dimineaţă –, iar responsabilităţile personale începuseră să îl apese greu. Nu mai avea chef să pună întrebări în folosul lui Lauderback.

Se înfăşură strâns în mantou, se răsuci pe călcâie şi începu să meargă spre pintenul de pământ pe care Hokitika îl avea înfipt în mare, un loc care era, pentru el, un refugiu uzual. Plăcerea lui era să stea în picioare pe limba aceea de nisip, când vremea era urâtă, să-şi strângă bine haina pe el şi să privească înspre larg, dincolo de mănunchiurile de catarge ale vaselor ancorate în port, care se legănau la unison, impulsionate de curenţii năvalnici ai râului, de valuri şi de vânt – vântul vuind dinspre Marea Tasmaniei, care smulgea scoarţa de pe copacii din buza plajei şi îndoia tufişurile, schimonosindu-le. Balfour savura crunta indiferenţă a furtunilor. Îi plăceau locurile singuratice, fiindcă el unul nu se simţea singur niciodată.

În timp ce cobora, alunecând la fiecare pas pe malul noroios ai cheiului, vântul se opri brusc. Zâmbind, Balfour scrută negura văzduhului. Ploaia răpise orice şansă a unei reflexii dinspre gura largă a râului, iar apa era cenuşie şi opacă, asemenea unei farfurii de tinichea. Legănatul catargelor se mai domolise odată

cu acalmia vântului; Balfour le urmărea de departe, iar balansul lor ritmic, masiv – în spate, în faţă, în spate, în faţă – îl umplea de o linişte interioară. Aşteptă până mişcarea lor se mai domoli, după care porni mai departe.

Cheiul se arcuia în jurul gurii râului, până la pintenul de pământ, o limbă îngustă de nisip, de care se spărgeau pe o latură

valurile înspumate dinspre largul mării, în timp ce cealaltă latură

era scăldată molcom de apele tulburi ale râului, amestecate cu sare şi golite acum de aurul lor. Aici, pe partea liniştită a