— Şi ar trebui să o eviţi pe Lydia Wells, cred eu. Doar fiindcă...
— Sigur, sigur, sigur, spuse Lauderback luându-şi mănuşile în mâna stângă şi întinzând dreapta ca să-i strângă mâna lui Balfour. Punem noi gheara pe ticălosul ăla, nu-i aşa?
Subit, Balfour îşi dădu seama că Lauderback ştia exact, de fapt, care era cârligul cu care Frank Carver îl ţinea agăţat. Nu ar fi putut explica totuşi cum ajunsese la această bruscă revelaţie, dar dintr-odată ştiu asta.
— Da, spuse el strângându-i mâna lui Lauderback foarte ferm. Punem noi gheara pe ticălosul ăla până la urmă.
MARTE ÎN SĂGETĂTOR
În care Cowell Devlin face o primă impresie jalnică; Te RauTauwhare oferă informaţii cu un preţ; Charlie Frost estesuspicios; şi aflăm despre crima pentru care Francis Carver afost condamnat cu ani în urmă.
Când un om cu mustrări de conştiinţă, aflat sub influenţa alcoolului, este însărcinat să rezolve o enigmă pentru un alt ins, energia lui este, la început, utilizată prompt şi leal. Însă energia lui Thomas Balfour avea tendinţa de a fi de scurtă durată, dacă
proiectul căruia i se dedica nu era un proiect conceput de el.
Imaginaţia lui a cedat locul neastâmpărului, iar optimismul lui s-a preschimbat într-un soi de delăsare exagerată. Găsea o idee, ca apoi să o abandoneze imediat, fie numai şi din motivul că nu mai constituia o noutate pentru el; pornea în toate direcţiile simultan. Lucrul acesta nu denota nicidecum un temperament capricios, ci mai degrabă un temperament care era învăţat cu cel mai autentic şi cel mai ciudat tip de entuziasm, şi de aceea nu putea accepta nicio formă de imitaţie – acest lucru reprezenta totuşi o frână în calea progresului.
Balfour se pregătea să se ridice de la masă şi să părăsească
Hotelul Palace, când brusc îşi dădu seama că ar fi fost mare păcat să lase acolo o carafa pe jumătate plină cu un vin aşa de bun. Îşi turnă ce mai rămăsese în pahar şi îl ducea spre buze, când observă, peste marginea paharului, că prelatul de la masa de alături pusese deoparte broşura şi îşi împreunase mâinile. Se uita insistent la Balfour.
Ca un copil prins la furat, Balfour puse paharul jos.
— Părinte, zise el.
(Gândindu-se mai bine, era cam devreme ca să fie deja beat.)
— Bună dimineaţa, replică reverendul.
După accentul pe care îl avusese, Balfour ştiu imediat că
omul era irlandez; se relaxă, permiţându-şi să fie grosolan. Ridică
paharul din nou şi sorbi din vin cu nesaţ.
— Prietenul dumitale este un om norocos, opină clerical.
Ce ghinion să ai aşa o mutră – încremenită într-o perpetuă
copilărie, cu gura mereu botoasă, cu buza de jos bosumflată, cu dinţii aceia ca nişte cioturi. Parcă-l şi vedeai în pantaloni scurţi şi ciorapi trei-sferturi, molfăind un coltuc de pâine cu untură şi
bălăngănind pe lângă picior un pachet de cărţi legate laolaltă cu o curea vechea de-a lui taică-său. Numai că omul acesta avea treizeci sau poate patruzeci de ani.
Balfour miji ochii suspicios.
— Nu-mi amintesc să fi purtat discuţia şi pentru urechile dumitale.
Omul înclină din cap, ca şi cum i-ar fi dat dreptate.
— Nu, într-adevăr, spuse el. Şi nici pentru urechile altuia, aş
îndrăzni să sper.
— Asta însemnând ce, mai exact?
— Însemnând că niciun om nu ar trebui să profite de faptul că a auzit fără să vrea nişte veşti proaste. Cu atât mai puţin un membru al clerului.
— Veşti proaste, aşa le numeşti dumneata? Parcă adineauri ziceai că e un om norocos.
— Norocos să te aibă pe dumneata, spuse clericul, iar Balfour se înroşi.
— Ştii, rosti el furios, să nu o iei drept o confesiune doar fiindcă a sunat ca un secret, mai ales că dumneata ai auzit totul pe furiş.
— Ai perfectă dreptate să faci această deosebire, spuse clericul pe un ton încă amabil. Dar nu am tras cu urechea intenţionat.
— Intenţionat sau nu, dacă ai făcut asta dinadins, eu de unde să ştiu, mă rog?
— Vorbeaţi foarte tare amândoi.
— Cine să ştie ce intenţii ai dumneata? Asta vreau să spun.
— Cât priveşte ce urmăresc eu, cred că din păcate va trebui să mă crezi pe cuvânt, sau să crezi în veşmântul bisericesc pe care îl port, dacă nu ţi-e de-ajuns cuvântul meu.
— Ce să te cred, mă rog? Nu contează cuvântul sau veşmântul bisericesc, dar ce anume să te cred?
— Să mă crezi că nu am vrut să trag cu urechea, zise prelatul cu un aer răbdător. Să mă crezi că pot păstra un secret atunci când mi se cere.
— Hm, păi ţi s-a cerut, mormăi Balfour. Eu îţi cer. Iar dumneata ai face bine să nu-ţi mai dai cu părerea despre noroc sau veşti proaste. Asta-i opinia dumitale, nu e ceea ce ai auzit.
