După o scurtă pauză, Moody reluă:
— Presupun că hoţul a avut acces cumva la cheie.
— Poate, sau poate că încuietoarea nu era sigură. Seiful era de fabricaţie recentă şi, după cum ştim cu toţii prea bine, tehnologiile moderne nu sunt niciodată infailibile. Este posibil, de asemenea, să fi fost făcută o dublură a cheii, fără ca noi să ştim.
— Bănuiaţi cumva cine ar fi putut fura comoara?
— Nicidecum.
— Sunteţi de acord că putea fi cineva din cercul de apropiaţi ai dumneavoastră?
— Nu neapărat, spuse doamna Carver zvârlind din cap cu trufie. Oricare dintre membrii escortei pentru aur ar fi putut să
ne trădeze. Ei ştiau cu certitudine că exista o comoară în aur pur
pe strada Cumberland, numărul 35; şi, în plus, cunoşteau şi locul unde se afla seiful. Ar fi putut să fie oricine.
— Deschideaţi seiful cu regularitate pentru a vă asigura că
totul era în ordine înăuntru?
— Nu, nu cu regularitate.
— Când aţi descoperit prima oară că averea lipsea din seif?
— Când s-a întors Crosbie, în anul următor.
— Puteţi descrie ce s-a întâmplat când aţi făcut această
descoperire?
— Domnul Wells a venit înapoi de la prospecţiuni şi, împreună, am decis să vedem cum stăteam cu banii. A deschis seiful şi a văzut că era gol. Vă puteţi imagina cum s-a înfuriat atunci – şi eu la fel.
— În ce lună era asta?
— Oh, nu ştiu, spuse doamna Carver enervându-se subit.
Aprilie, poate. Sau mai.
— Aprilie sau mai 1865. Anul trecut.
— Da, spuse ea.
— Vă mulţumesc, doamnă Carver, zise Moody, apoi se adresă
judecătorului: Vă mulţumesc, domnule.
Aşezându-se la loc, simţi că atmosfera din sala de judecată
începea să se anime. Harrington şi Fellowes conteniseră cu şuşotelile, iar judecătorul nu-şi mai lua notiţe. Privirile tuturor erau aţintite asupra doamnei Carver când aceasta coborî treptele de la boxa martorilor şi luă loc.
— Instanţa îl cheamă pe domnul Francis Carver.
Carver arăta fercheş într-un sacou verde-închis şi cu o cravată prinsă elegant cu un ac. Depuse jurământul pe un ton tăios, cum vorbea el de obicei, apoi se întoarse cu un aer grav, spre banca avocaţilor.
Broham ridică privirea de pe hârtiile lui şi spuse:
— Domnule Carver. Vă rog să relataţi, pentru instanţa de judecată, cum aţi făcut cunoştinţă iniţial cu domnul Staines.
— L-am întâlnit în Dunedin anul trecut, cam pe vremea asta, spuse Carver. Tocmai sosise cu vaporul de la Sydney şi voia să
înceapă să caute aur. M-am oferit să-l sponsorizez, iar el a acceptat.
— Ce presupunea această sponsorizare pentru fiecare în parte?
— Eu îi împrumutam suficienţi bani cât să poată demara activitatea de prospectare, iar în schimb el se obliga să îmi dea jumătate din acţiunile primei lui afaceri, cu dividende pe durată
nelimitată.
— Care a fost valoarea bănească exactă a sponsorizării dumneavoastră?
— I-am cumpărat bocceaua de drum şi nişte provizii. I-am achitat costul biletului de călătorie până pe Coastă. Avea o datorie de la jocurile de noroc în Dunedin: am plătit-o şi pe aceasta.
— Puteţi estima o valoare totală, vă rog?
— Cred că l-am finanţat cu opt lire sterline. Ceva în jurul acestei sume. El beneficia de fondurile necesare pe termen scurt, iar eu primeam un beneficiu pe termen lung. Asta era ideea.
— Care a fost prima afacere a domnului Staines?
