Staines ezită din nou. După câteva clipe, se oferi să-i strângă
mâna, prezentându-se:
— Emery Staines.
Wells mută aurul în cealaltă palmă şi îi strânse mâna.
— Poţi să-mi spui care e preţul dumitale, domnule Staines?
Ţi-aş fi foarte îndatorat.
— Auzi, spuse Staines dintr-odată. Nu cunoşti din întâmplare... adică, iartă-mă, dar... nu cunoşti din întâmplare vreun tip pe nume Francis Carver?
Căci Emery Staines încă nu aflase tot ceea ce se întâmplase în ziua dinaintea plecării lui din Dunedin. Nu ştia unde se dusese Carver în acea după-amiază, de ce alesese să-şi ia un nume fals, de ce acordase atâta importanţă unui cufăr mic, conţinând doar cinci rochii modeste.
Wells se încordase. Rosti pe un ton dintr-odată dur:
— De ce?
— Îmi pare foarte rău, zise Staines. Poate că nu are nicio însemnătate. Am întrebat doar fiindcă... în fine, cam acum o lună, un tip pe nume Carver şi-a luat numele dumitale de familie... doar pentru o după-amiază, zicea el, dar mie nu mi-a spus nici de ce, nici pentru ce făcea asta.
Wells îşi încleştase pumnii.
— Ce treabă ai dumneata cu Carver?
— Nu-l cunosc prea bine, spuse Staines trăgându-se cu un pas înapoi. M-a finanţat cu nişte bani, atâta tot.
— Ce fel de bani? Ce sumă?
— Opt lire, spuse Staines.
— Poftim?
— Opt, spuse Staines, apoi repetă: Opt lire.
— Ţi-e prieten, da?
— Câtuşi de puţin, spuse Staines trăgându-se cu încă un pas înapoi. Am aflat mai târziu că a fost ocnaş, că a ispăşit zece ani de muncă silnică, dar era prea târziu atunci; semnasem hârtia.
— Ce hârtie?
— Un contract de sponsorizare, spuse Staines.
— Iar el a semnat cu numele meu.
— Nu, spuse Staines ridicând mâinile. Doar a folosit numele dumitale, dar nu ştiu pentru ce. Îmi pare foarte rău să te supăr...
— El a fost, spuse Crosbie Wells. El a fost cel care mi-a luat actele. Care mi-a furat toată averea în aur. A montat-o pe nevastă-mea împotriva mea. Mi-a luat numele şi banii, a vrut să-mi ia şi viaţa – doar că nu i-a mers, pricepi? Am reuşit să
scap. Trăiesc încă. Muncesc pe o sumă jalnic de mică şi abia reuşesc să mă descurc de la o zi la alta, bag capul în pământ tot timpul şi mă uit peste umăr la tot pasul până o să-mi pierd minţile de-a binelea. Asta – şi mişcă prin aer cu bucata de aur –
este tot ce mi-a mai rămas!
— De ce nu pui legea pe urmele lui? întrebă Staines. Tot ce mi-ai spus constituie probe suficiente în instanţă.
Wells nu răspunse imediat. Într-un târziu, zise:
— Unde e?
— Cred că e în Dunedin încă.
— Eşti sigur de asta?
— Atât cât se poate, spuse Staines. Am adresa lui; urmează
să-i scriu imediat ce mă lansez în prima afacere.
— Eşti partenerul lui, şuieră Wells printre dinţi.
— Nu, îi sunt îndatorat, atâta tot. Mi-a dat opt lire, iar în schimb eu trebuie să fac o investiţie în favoarea lui.
— Eşti partenerul lui. Eşti omul lui.
— Uite ce e, domnule Wells, spuse Staines neliniştindu-se din nou. Indiferent ce ţi-a făcut domnul Carver şi indiferent ce motive l-or fi împins, eu nu ştiu nimic despre asta. Pe cuvânt.
Păi, dacă aş fi ştiut ceva, nici nu m-aş fi gândit să pomenesc de numele lui în faţa dumitale, nu crezi? Aş fi tăcut mâlc.
Wells nu spuse nimic. Se priviră lung în ochi, fiecare scrutând expresia celuilalt. Apoi, Staines spuse:
