— Ar fi o crimă, domnule Staines. Tipul are o răfuială cu mine. Vrea să mă omoare.
— Ştiu să păstrez un secret. Nu voi spune nimănui.
— Te cred, zise Wells şi, strângându-i mâna, adăugă: Mult noroc.
— Da – mult noroc.
— Poate o să ne mai întâlnim.
— Poate, nu se ştie.
Staines rămase pe treptele Băncii Centrale încă multă vreme după ce Crosbie Wells se îndepărtase pe stradă. Îl văzu croindu-şi drum prin mulţime spre biroul samsarului, unde urcă
treptele, îşi scoase pălăria şi păşi înăuntru fără să mai privească
înapoi. Trecură cincisprezece minute. Rezemat cu coatele de balustradă, Staines aştepta să vadă ce avea să se mai întâmple.
— Naufragiu... naufragiu... naufragiu pe bancul de nisip!
Când crainicul ajunse mai aproape, Staines întrebă:
— Cum se numeşte vasul?
— Titania, spuse crainicul. E un vapor. S-a împotmolit în
nisip.
Staines nu auzise niciodată de Titania.
— De unde venea?
— De la Dunedin, via Auckland, răspunse crainicul, apoi, când Staines mişcă din cap mulţumindu-i, îşi reluă anunţul, strigând în gura mare: Naufragiu... naufragiu... naufragiu pe bancul de nisip!
Într-un târziu, uşa de la biroul samsarului se deschise şi doi bărbaţi ieşiră pe stradă: Crosbie Wells şi incă un om, probabil samsarul, care îşi punea mantoul din mers. Rămaseră pe prispă
câteva minute, discutând; la un moment dat, o cabrioletă apăru de după colţul clădirii, oprind în dreptul lor. Crosbie Wells şi samsarul urcară în vehicul. După ce se instalară şi portierele se închiseră, birjarul mână caii şi trăsurica porni huruind spre nord.
DEMNITATE ACCIDENTALĂ
În care două cunoştinţe întâmplătoare se reîntâlnesc, iar EdgarClinch nu e prea împăcat.
Domnul Edgar Clinch se dovedi a fi un ghid deopotrivă
grijuliu şi priceput. În timpul scurtei deplasări pe jos de la Gibson Quay până la hotel, îi povesti Annei, constant şi cu multe detalii, despre tot ceea ce vedeau în jurul lor: fiecare vitrină de prăvălie, fiecare depozit de mărfuri, fiecare negustor, fiecare cal, fiecare brişcă, fiecare afiş lipit pe stradă. Anna făcea câte un comentariu scurt, din când în când, dar mai mult tăcea; când se apropiau însă de Banca Centrală, avu brusc o reacţie de uimire.
— Ce e? spuse Clinch alarmat.
Rezemat de balustrada verandei era tânărul cu păr auriu de pe Fortunate Wind – care se uita la ea cu aceeaşi expresie de mirare întipărită pe faţă.
— Tu eşti! strigă el.
— Da, zise Anna. Da.
— Albatroşii!
— Ţin minte.
Se uitau timizi unul la celălalt.
— Ce mult mă bucur să te revăd, spuse Anna după câteva clipe.
— Este cea mai minunată coincidenţă, spuse tânărul coborând treptele în stradă. Poţi să-ţi imaginezi – să ne întâlnim aşa pentru a doua oară! Bineînţeles că mi-am dorit foarte mult să
se întâmple asta, dar erau doar dorinţe deşarte, ca atunci când visezi cu ochii deschişi, molcom, furat de imaginaţie. Mi-aduc aminte exact ce-ai spus când vasul ocolea promontoriul portului, în lumina pală a zorilor. „Mi-ar plăcea să-l văd zburând când e furtună”, aşa ai spus; m-am gândit la asta de nenumărate ori de atunci; a fost cel mai original enunţ care m-a încântat vreodată.
Anna se înroşi, emoţionată: nu numai că nu i se spusese niciodată că era originală, dar, în mod sigur, nu crezuse vreodată
că vorbele ei puteau fi considerate „enunţuri”.
— Era doar o fantezie, spuse ea.
Clinch aştepta să fie prezentat; îşi drese glasul cu subînţeles.
— Eşti de mult timp în Hokitika? întrebă tânărul.
— Am sosit azi-dimineaţă. De fapt, chiar acum – vasul a
aruncat ancora în urmă cu niciun ceas.
