— Aşa de curând!
Tânărul părea şi mai surprins, ca şi cum faptul că ea abia ajunsese făcea ca reîntâlnirea lor să pară şi mai extraordinară.
— Şi tu? întrebă Anna. De cât timp eşti aici?
— De peste o lună, zise tânărul zâmbind radios. Ce mult mă
bucur să te văd, cât de minunat poate fi. E o veşnicie de când n-am mai văzut o figură cunoscută.
— Faci parte din... din colonie? întrebă Anna înroşindu-se din nou.
— Da; sunt aici ca să fac avere, sau oricum, să dau întâmplător peste o avere: mărturisesc că nu prea înţeleg diferenţa. Oh! exclamă el smulgându-şi pălăria de pe cap. Cât de prost crescut sunt! Nici măcar nu m-am prezentat. Staines este numele meu. Emery Staines.
Clinch profită de ocazie ca să intre în vorbă şi el.
— Şi cum îţi place la Hokitika, domnule Staines?
— Îmi place chiar foarte mult, replică tânărul. Este un adevărat ghem de contradicţii! Există un ziar, dar nu şi o cafenea în care să-l citeşti; există o spiţerie pentru reţete, dar nu găseşti niciodată vreun doctor, iar spitalul e doar cu numele. La prăvălie, se termină mereu ba ghetele, ba ciorapii, dar niciodată ambele în acelaşi timp, şi la toate hotelurile de pe strada Revell se serveşte doar micul dejun, dar asta la orice oră din zi!
Anna zâmbea. Deschise gura să răspundă, dar Clinch îi tăie vorba.
— La Gridiron, servim un dejun cu mâncare caldă, spuse el.
Avem un meniu de trei penny şi un meniu de şase penny –
meniul de şase penny include şi bere.
— Care hotel e Gridiron? spuse Staines.
— E pe strada Revell, răspunse Clinch, ca şi cum reperul acesta ţinea loc de adresă.
Staines se întoarse din nou spre Anna.
— Ce te-a adus pe Coastă? Ai venit chemată de cineva? Ai de gând să îţi câştigi existenţa aici? Intenţionezi să rămâi?
Anna nu voia să pomenească numele lui Mannering.
— Am de gând să rămân, spuse ea cu precauţie. Urmează să
locuiesc la Hotelul Gridiron, unde domnul Clinch a avut amabilitatea să mă invite să stau.
— Adică eu, spuse Clinch pregătindu-se să-i strângă mâna lui Staines. Clinch. Edgar este numele meu de botez.
— Încântat de cunoştinţă, zise Staines dând mâna cu el, dar
se întoarse aproape imediat spre Anna şi spuse: Tot nu ştiu cum te cheamă..., dar poate nici nu o să te întreb, deocamdată. Vrei să păstrezi misterul astfel încât să trebuiască să mă interesez în dreapta şi-n stânga, ca să aflu?
— Numele ei este Anna Wetherell, spuse Clinch.
— O, zise tânărul.
Dintr-odată, părea uimit; se uita la Anna foarte curios, ca şi cum numele ei purta o semnificaţie pe care el, dintr-un motiv oarecare, nu o putea dezvălui.
— Cred că ar trebui să mergem, spuse Clinch.
Staines sări la o parte.
— O... da, desigur. Vă doresc amândurora o dimineaţă
frumoasă.
— Mi-a părut foarte bine să te revăd, spuse Anna.
— Pot să vin în vizită? întrebă Staines. După ce te instalezi?
Anna era surprinsă şi îi mulţumi; poate ar fi spus mai multe, însă Clinch o trăgea deja după el, apucându-i mâna cu care Anna îl ţinea de braţ şi strângând-o ferm aproape de pieptul lui.
BERBEC, GUVERNAT DE MARTE
În care Francis Carver îi cere informaţii lui Te Rau Tauwhare;dar Tauwhare, care nu cunoştea deocamdată niciun domnCrosbie Wells, nu l-a putut ajuta.
Tânărul maori purta la şold o bâta de jad, vârâtă sub cingătoare, aşa cum ai ţine un bici sau un pistol. Bâta fusese sculptată în formă de vâslă şi era bine lustruită, încât strălucea: piatra avea culoarea verde cu ape oliv, împroşcată cu explozii de galben, ca şi cum mici ghirlande de kowhai ar fi fost topite şi apoi presate într-o sticlă.
După ce întrebase ce-l interesa, Carver se pregătea să îşi ia la revedere, când piatra verde a sclipit în lumină, căpătând brusc parcă şi mai multă strălucire; curios, a arătat spre ea, spunând:
— Ce-i aia – o vâslă?
— Patu pounamu 43, spuse Tauwhare.
