Bill nu spuse nimic câteva momente, iar Wells ştia că omul cumpănea situaţia.
— Nu pot să încarc lada pe Blanche, spuse el în cele din urmă. Vasul pleacă mâine în zori, iar Parrish a semnat deja pentru toată marfa încărcată la bord. Nu e timp să mai schimbăm ceva.
— Trimite-o după aceea, atunci. Semnez eu transferul chiar acum. Te implor, omule.
— Nu-i nevoie să mă implori, spuse Bill încruntându-se.
Wells veni mai aproape şi puse pepita de aur pe birou. Timp de câteva clipe, minereul strălucitor tremură imperceptibil, ca acul unei busole.
Bill se uită lung la aurul din faţa lui. Apoi îşi ridică privirea şi spuse:
— Nu. Ţine-ţi aurul, Crosbie Wells. Nu vreau să am vreun amestec în matrapazlâcul ăsta.
PARTEA A ŞASEA
VĂDUVĂ ŞI HAINELE DE DOLIU
18 IUNIE 1865
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
PĂMÂNT FIX
În care Emery Staines îşi duce metalul la bancă; Crosbie Wellspropune o înşelătorie; şi Staines începe să se îndoiască deprima lui impresie, dar mult prea târziu.
Emery Staines nu descoperise încă un adevărat filon de aur în Hokitika. Nu găsise încă vreun petic de teren care să-i placă
suficient de mult încât să şi-l revendice, îngrădindu-l, şi nici vreo companie care să-i placă suficient de mult încât să vrea să i se alăture. Strânse o mică „avere”, adunând ceva aur din diferite locuri de pe plajele situate atât la nord, cât şi la sud de râu, precum şi de prin viroagele înguste, pe coclauri, departe, în Defileul Hokitika. Era un câştig variabil, din care cea mai mare parte dispăruse deja. Staines avea tendinţa să fie risipitor ori de câte ori timpul şi banii cheltuiţi îi aparţineau de drept. Prefera să
doarmă şi să se ospăteze în mijlocul oamenilor decât de unul singur într-un cort, sub cerul liber, un gen de aventură
romantică de care se lecuise repede. Nu fusese pregătit pentru iernile aspre din West Canterbury, iar ploaia îl împingea mereu să se adăpostească sub un acoperiş în oraş; folosind drept pretext vremea urâtă de-afară, bea vin, mânca pastramă sărată şi juca pasionat cărţi în fiecare seară, pentru ca în dimineaţa următoare să plece pe drumuri, ca să-şi umple din nou batista cu firicele aurii. Dacă nu ar fi existat acea înţelegere cu Francis Carver, poate că ar fi continuat să trăiască aşa, de pe o zi pe alta, la nesfârşit, alternând excesele cu perioadele de recuperare; însă
Emery Staines nu uitase clauzele contractului de sponsorizare, conform cărora în scurt timp trebuia să „arunce ancora”, cum se exprimau căutătorii de aur, şi să investească într-un teren de exploatare.
În dimineaţa de 18 iunie, Staines s-a trezit devreme. Dormise peste noapte într-un han din Kaniere, un fel de baracă de scânduri, joasă şi lungă, cu o bucătărie sub un şopron şi cu şiruri de hamacuri atârnate unele peste altele. Respiraţia oamenilor forma norişori albicioşi în frigul şi umezeala dinăuntru. Afară, a plătit o jumătate de penny pentru o farfurie cu porridge, umplută cu polonicul dintr-un hârdău aburind, şi a mâncat stând în picioare şi privind spre est, unde culmile Alpilor înalţi desenau un contur clar pe cerul iernatic. Când a golit
farfuria, a dat-o înapoi prin ferestruică, şi-a salutat tovarăşii de-o noapte ducând două degete la pălărie şi a pornit hotărât spre Hokitika, unde intenţiona să discute cu un cumpărător de aur, înainte de a achiziţiona un teren minier.
Când ocoli bucla râului, ajungând spre bancul de nisip, zări o corabie care se apropia maiestuos de intrarea strâmtă a portului; alunecând lin, vasul a intrat în rada portului şi a rămas plutind parcă pe loc, în paralel cu râul, la apă adâncă, în capătul dinspre mare al bancului de uscat. Staines admira ambarcaţiunea în timp ce păşea în lungul cheiului şerpuit. Era o corabie frumoasă, cu trei catarge, nu prea mare, cu un galion sculptat în lemn la prora, înfăţişând un vultur cu ciocul căscat, parcă ţipând, şi cu aripile larg desfăcute. O femeie se vedea la balustrada de la babord: de la distanţă, Staines nu putea să-i desluşească trăsăturile, şi cu atât mai puţin expresia feţei, dar îşi imagina că era cufundată într-o stare de reverie, fiindcă stătea nemişcată, cu mâinile încleştate pe balustradă, cu poalele rochiei fluturându-i în jurul picioarelor, cu şireturile bonetei atârnându-i pe piept. Se întreba ce gânduri o absorbeau aşa – vreo amintire, vreo scenă din trecut sau perspectiva viitorului, ceva ce-şi dorea mult sau, dimpotrivă, vreun lucru de care se temea.
La Banca Centrală, a scos săculeţul din piele de ied, în care avea firicelele de aur, şi, la rugămintea funcţionarului bancar, a predat metalul pentru a fi analizat şi cântărit. Evaluarea a durat destul de mult, însă preţul care i s-a oferit în final era foarte bun, aşa că Staines a plecat de-acolo cu o bancnotă în valoare de douăzeci de lire sterline, împăturită în buzunarul de la vestă, în dreptul inimii.
— Stai un pic acolo, flăcăule!
Staines se întoarse. Pe treptele băncii, pregătindu-se să urce, era un bărbat cu părul nisipiu, cam de vreo cincizeci de ani. Avea pielea bătucită de vânt şi nasul foarte roşu. Barba ţepoasă, crescută de vreo săptămână probabil, era înţesată de fire albe.
— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? întrebă Staines.
— Poţi să-mi răspunzi la vreo două întrebări, zise omul.
Asta-i prima: faci parte din Companie?
— Nu, nu fac parte din Companie.
— Perfect. Asta-i a doua: onestitate sau lealitate?
— Poftim?
— Onestitate sau lealitate, repetă omul. Ce preţuieşti mai mult?
— Ce-i asta, o farsă?
— O întrebare sinceră. Dacă nu te deranjează.
— Păi, spuse Staines încruntându-se un pic, este foarte dificil de spus... ce preţuiesc eu mai mult. Onestitatea sau lealitatea.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că
onestitatea este un fel de lealitate – o lealitate faţă de adevăr, deşi greu ai putea considera că lealitatea ar fi un fel de onestitate!
Presupun că dacă ar fi să mă decid, dacă ar fi să aleg între a fi neonest, dar leal, sau a fi neleal, dar onest, aş prefera să fiu credincios oamenilor mei, ţării mele, familiei mele, şi nu adevărului. Prin urmare, presupun că aş spune lealitate... în ceea ce mă priveşte. Însă, la alţii... în cazul altora, simt complet diferit.
Prefer un prieten onest decât un prieten care să-mi fie leal doar mie; şi aş prefera să fiu leal unui prieten onest decât unui sicofant. Hai să spunem că răspunsul meu este condiţionat: la mine preţuiesc lealitatea; la alţii, onestitatea.
— Asta e bine, spuse bărbatul. Asta e foarte bine.
