— E şi fata sus, să ştii. S-ar putea să se fi ameţit şi ea. Nu ştiu.
— Mă descurc cu ea. Îi spun să-şi ia tălpăşiţa. Nu te mai frământa.
— Şi eu ce să fac?
— Du-te înapoi la petrecere. Şi mai toarnă-i un pahar lui Raxworthy.
*
Carver îşi lipi urechea de uşă; neauzind nimic, apăsă pe clanţă, foarte încet. Uşa se deschise fără niciun zgomot. În cameră era întuneric, însă în încăperea cealaltă era aprinsă o veioză. Era cineva în pat, sub cuvertură, iar pe pernă se vedea o şuviţă groasă de păr negru. Ţinându-şi o mână pe şold, intră
precaut în cameră.
Auzi şuierătura unui obiect greu spintecând aerul, dar când să se întoarcă, ceva îl trosni pe ceafă şi, clătinându-se, căzu în genunchi. Se răsuci pe loc, cu mâna pe mânerul pistolului, dar Crosbie Wells ridică din nou vătraiul, pocnindu-l peste încheieturile degetelor, apoi, din nou, peste falcă. Carver se chirci de durere. Ridică mâinile, instinctiv, ca să-şi ferească faţa. O a patra lovitură îl nimeri la cot, iar o a cincea îl plesni exact deasupra tâmplei. Năucit, se prăbuşi într-o rână, direct pe podea.
Wells ţâşni înainte şi, cu mâna liberă, încercă să smulgă
pistolul de la betelia omului. Carver îl înşfacă de braţ şi se încăierară o vreme, până când Wells îl mai pocni o dată cu vătraiul în ţeastă. Carver căzu pe spate, neputincios. În cele din urmă, Wells izbuti să apuce pistolul, trăgându-l din betelia pantalonilor lui Carver; apoi îl aţinti spre faţa lui Carver şi rămase nemişcat câteva clipe, gâfâind. Carver gemu, ridicându-şi braţele spre faţă. Era buimac. Luminile din cameră îi pulsau în ochi.
— Tu cine eşti?
Carver se zgâia la el. Avea gura plină de sânge.
Wells ţinea pistolul în mâna stângă şi vătraiul în mâna dreaptă. Ridică vătraiul un pic, ameninţând să-l trosnească din nou.
— Eşti Francis Carver? Dacă nu răspunzi, te-mpuşc pe loc.
Te cheamă Carver?
— Mă chema cândva.
— Şi acum cum te cheamă?
Carver rânji la el, dezgolindu-şi dinţii plini de sânge:
— Crosbie Wells, spuse el.
Wells veni mai aproape.
— Te omor, zise el.
— Hai, fă-o, spuse Carver şi închise ochii.
Wells ridică vătraiul din nou.
— Unde-i aurul meu?
— S-a dus.
— Unde e, te-am întrebat?
— A fost expediat pe alte ţărmuri.
— Cine l-a expediat? Tu?
— Nu, zise Carver deschizând ochii. Tu.
Wells lovi din nou cu vătraiul, nimerindu-l pe Carver în tâmplă. Carver leşină. Wells aşteptă câteva clipe, ca să se asigure că nu se prefăcea, însă leşinul părea real: i se vedea albul ochilor, iar o mână îi zvâcnea ciudat.
Wells puse vătraiul jos, ceva mai departe, unde Carver n-ar fi putut ajunge să-l ia. Transferă pistolul în mâna dreaptă. Împinse cu ţeava armei în obrazul lui Carver, testându-l, dar era inert.
— A murit? spuse Anna din uşă.
Era albă la faţă.
— Nu. Respiră.
Cu mâna stângă, Wells îşi scoase pumnalul din cizmă şi trase la o parte tocul de piele, dezgolind lama ascuţită.
— Vrei să-l omori? murmură Anna.
— Nu.
— Ce-i faci?
Wells nu răspunse. Folosind pistolul ca să ţină drept capul lui Carver, înfipse vârful cuţitului exact sub colţul exterior al ochiului stâng al bărbatului. Sângele ţâşni instantaneu, prelingându-se gros pe obraz. Mişcând brusc din încheietura mâinii, Wells răsuci lama, tăind o crestătură de la ochi până la falcă. Sări în spate – dar Carver nu se trezi, doar hârâi din gâtlej.
Avea obrazul plin de sânge; i se prelingea pe maxilar în jos, îmbibând gulerul cămăşii.
