— Mda, la cea de la ieşirea de pe I-40.
Curând rulăm pe şoseaua interstatală. Tata stă prăbuşit pe scaunul pasagerului.
— Eşti sigur că te simţi bine? îl întreb grijuliu.
— Da. Numai că nu-mi face bine la sănătate să mă uit cum conduci.
— Mersi frumos.
Râde.
Îl las să se relaxeze preţ de câteva minute, înainte de a-mi aduna tot curajul pentru a ataca subiectul care mă doare.
— Tată, vreau să vorbesc cu tine despre mama şi Marissa.
— Cred că e cazul să te opreşti aici. Se îndreaptă în scaun, cu ochii de acum larg deschişi şi braţele încrucişate. Nu vreau să mă amestec între ele.
— Nici eu nu vreau, dar nu mă lasă ele să stau deoparte.
— Ba dacă vrei, poţi. Ai umeri. Ridică din ei.
— Poate că tu poţi să ridici din umeri în faţa mamei, dar eu nu pot.
— Eşti băiat isteţ. O să găseşti tu o cale să te eschivezi.
Vezi să nu.
— Tată, tu n-ai fost acasă în ultimele două săptămâni. Să ştii că a 144
fost destul de rău.
— Şi ce-ai vrea să fac?
— Spune-i că nu vreau să fiu prins la mijloc.
— Ştie deja asta.
— Da, dar dacă îi spui tu, poate că o să te asculte.
Se mulţumeşte să-mi răspundă cu un mormăit impacientat.
Ies de pe I-40 şi intru în parcare. După zece minute pedalăm în ritm lejer în direcţia sudului.
— La ce vrei să lucrezi astăzi, Mark?
— Îmbunătăţirea vitezei. În special la coborâre. La câteva mile de aici sunt câteva pante bunicele.
— Unde sunt? Pe pistă?
— Nu.
— Bine. Soarbe o înghiţitură de apă din sticlă. Poate că nu ştiai, dar când Marissa şi-a deschis contul bancar, mi-a dat şi mie parola.
Interesantă schimbare de subiect. Sunt curios să văd unde duce discuția.
— Și…?
— Am acces la toate tranzacţiile ei. Şi am văzut că nu a completat niciun cec pentru Universitatea Colorado.
— Înţeleg.
— Presupun că ştiai deja.
— I-ai spus şi mamei?
— Nu încă.
— Uite ce e, tată…
— Ajunge. Pedalează concentrat până ce trecem de câţiva pietoni.
Sora ta ne datorează nişte explicaţii. E problema ei, nu a ta. Aşa că nu mai vreau să aud nimic. Şi nu mai discuta despre asta nici cu mama.
*
După ce tata şi cu mine ne întoarcem acasă şi facem un duş, mama îl acaparează pentru tot restul zilei. „Momente pentru cuplu”, aşa le zice ea. A întocmit o listă lungă cât o zi de post cu lucruri care 145
trebuie făcute şi care pe tata par să-l deranjeze mai puţin decât m-ar deranja pe mine. Implică din partea lui drumuri multe cu maşina, iar din partea ei o mulţime de cumpărături.
