Mă răsucesc pe călcâie şi inima îmi tresare în piept. În graba de a termina mai iute cu treburile, am uitat cu totul de sclav. Câtă
nepăsare din partea mea!
— Hector, ai venit pentru cină?
Dă din cap şi îmi azvârle un zâmbet sfios.
— Îmi pare rău, încă nu e gata, acum mă apuc să o pregătesc.
Tai turta de mălai şi între timp mă gândesc cu ce altceva aş putea să-l servesc. Familia Pratt a dat gata toată tocana.
— Ce e pe foc? mă întreabă el. Miroase tare bine.
— E pui.
Hector n-a mâncat carne de multe zile. Aş vrea să-i pot oferi aşa ceva în seara asta, dar oare o fi fiert îndeajuns? Ridic capacul greu de pe oală, rup o bucăţică de carne şi o gust. Da, e făcută. Aşez o aripioară şi un cartof dulce fiert pe fundul de lemn şi îl împing spre Hector.
— Poftim.
Zâmbeşte din nou, ia mâncarea, coboară scările de-a-ndăratelea şi o ia la fugă spre grajd.
Acum pot şi eu, în fine, să-mi iau pauza de seară, dar de sperat să
rămân singură nu mai am cum. Jedidiah şi-a terminat, fără îndoială, lecţia la latină şi acum pândeşte undeva, din umbră.
Mai am numai o oră până la căderea întunericului, aşa că gonesc pe poteca îngustă din pădure şi mă îndrept direct către Cascada Şoaptelor. În spate aud crenguţe trosnind şi frunze foşnind în chip nefiresc.
Ajunsă pe culmea malului abrupt, mă las în genunchi şi mă târăsc pe după un bolovan, apoi mă balansez pe deasupra pintenului de granit şi mă agăţ cu mâinile şi picioarele de peretele stâncii. Nu-mi ia decât o clipă ca să ajung jos. Mă strecor în grota din spatele cascadei, cu inima bătându-mi atât de tare în piept, încât tremur din tot 6
corpul.
Pe deasupra mea, Jedidiah se furişează în tăcere prin iarba înaltă
şi pantofii lui scot un zgomot înăbuşit. Mă afund în adâncimea mucegăită a grotei, lipită de peretele umed, şi-mi încordez auzul ca să-mi dau seama unde e.
Zgomotul înăbuşit de târşâit încetează.
Niciun alt sunet nu pătrunde până la mine în afară de murmurul creaturilor pădurii şi de şoaptele cascadei. Ce Dumnezeu face acolo?
Poate că m-a zărit dispărând pe după marginea malului. Ar fi prima mea greşeală în atât de multe săptămâni de când jucăm jocul acesta îngrozitor de-a şoarecele şi pisica. Ce face? Aşteaptă să fac eu prima mişcare?
Trebuie să mai rămân ascunsă.
Aud pietricelele căzând şi sfărâmându-se cu un tunet ca de împuşcătură de stânca de granit înainte de a se opri cu o bufnitură în pârâiaşul de la picioarele mele. Îmi acopăr gura cu palma ca să-mi înăbuş icnetul.
— Susanna!
Mormăitul frustrat pluteşte pe deasupra mea şi se pierde în briza caldă de mai.
Nu ştie unde sunt.
Uşurarea ameninţă să-mi înmoaie genunchii, dar mă opun din răsputeri. E prea devreme să mă bucur că am scăpat, deşi simt că
aşteptarea se va sfârşi în curând. Lui Jedidiah îi e frică să umble prin pădure în întuneric.
Îmi ţin răsuflarea. Pentru binele lui, chiar că ar trebui să se întoarcă acasă.
Îşi târâie picioarele pe pintenul stâncos.
Ne pândim unul pe celălalt. Niciunul din noi nu vrea să se recunoască învins.
O bufniţă ţipă.
Jedidiah icneşte panicat. Îl aud tropăind pe poteca ce duce spre sat. Scot aerul din piept cu un şuierat, mă apropii de gura grotei şi 7
arunc o privire afară. Îi văd capul blond săltând în depărtare, printre copaci.
Picioarele îmi cedează şi mă las să cad pe un bolovan acoperit de muşchi. A fost cât p-aci. Acum chiar pot să mă calmez şi să mă bucur de pauză – din fericire, sunt singură. Stăpânul nu a înţeles niciodată
de ce aş avea nevoie de o oră de linişte, o oră fără îndatoriri şi corvezi. Îşi închipuie că am un iubit pe care îl ţin secret, şi nimic din ceea ce îi spun nu-l poate convinge de contrariul. Şi ar fi tare furios dacă ar afla cât de uşor am scăpat de însoţitorul meu. Nu că eu sau fiul lui i-am povesti vreodată aşa ceva. Jedidiah şi cu mine avem o înţelegere tacită: el să nu aducă niciodată vorba de talentul meu de a mă ascunde, iar eu de incompetenţa lui de spion.
Dar de ajuns cu toate astea. Ora mea de libertate, atât de greu câştigată, deja ticăie şi nu vreau să mai pierd nicio secundă
preţioasă. Ies din adăpostul grotei, îngenunchez pe o stâncă plată şi îmi ridic faţa către negura răcoroasă a cascadei. Nu am altceva de făcut decât să las grijile zilei să dispară. În seara asta mă voi lăsa legănată de iluzia cea mai dragă inimii mele şi voi visa la momentul când voi părăsi pentru totdeauna casa stăpânului. Perioada mea de ucenicie va lua sfârşit când voi împlini optsprezece ani. În ziua aceea mă voi scula în zori, îmi voi strânge puţinele bunuri pe care le am şi voi porni pe jos, în călătoria de o jumătate de zi către Raleigh.
Stăpânul meu îmi ştie planurile, care îl înfurie. Domnul Pratt urăşte Raleigh. E un loc de pierzanie, aşa zice.
Ce ademenitor sună. Mă face să fiu şi mai nerăbdătoare să ajung acolo.
