19
sprijin în genunchi, mă salt de la pământ şi mă agăţ de stâncă, pipăind cu degetele de la picioare, în căutarea unui punct de sprijin.
Clipele trec, dar nicio mână nu mă prinde şi nu mă trage înapoi spre grotă. Mă opresc cât să arunc o privire peste umăr, dar la vederea scenei din spatele meu încremenesc pe loc.
Tânărul n-a reuşit să traverseze cascada. Apa s-a îndoit şi l-a învăluit într-o mantie cristalină, trăgându-l încetişor înapoi spre bolovanul de unde a pornit. E un spectacol ireal, şi totuşi atât de frumos de urmărit.
— La naiba!
Clipesc mărunt la auzul blestemului. Pentru o clipă a uitat de mine şi măsoară din ochi cascada, de sus până jos. Mormăie frustrat şi sare din nou, cu acelaşi rezultat de neînţeles pentru mine.
Se uită înciudat la cascadă, împingându-şi furios bărbia înainte.
Loveşte apa cu pumnul şi perdeaua nu se sparge, doar se îndoaie în faţă.
— Ce se întâmplă? şopteşte, dar vorbele îmi ajung cu claritate la urechi.
Uit de frică şi mă întorc la piatra mea preferată, la o distanţă
respectabilă de forţa apei. Cascada pare cumva diferită. E orbitoare.
Fascinată, fac un pas în faţă, apoi altul. Când degetele de la picioare mi se prind de marginea stâncii, mă uit în jos şi mă clatin de uimire. Apa izbeşte cu putere pietrele, iar pârâiaşul pare să spumege ca într-un cazan încins.
Să risc sau nu?
Tânărul mă urmăreşte atent şi mă întărâtă cu sprâncenele lui înălţate. Prudenţa mea i se pare poate o copilărie? Asta nu-mi place.
Nu mi place deloc. Îmi îndrept umerii şi întind mâna în faţă, până ce despic cascada cu degetele. Apa mi se prelinge peste vârfurile degetelor, care rămân totuşi uscate. Iar când îmi retrag mâna, mănuşa aceea sclipitoare dispare.
Sunt atât de vrăjită, încât nu mai iau seama la tânăr şi la pietre şi la pietre și la pârâul care clocotește. Mă joc în curentul de apă şi mă
20
minunez de felul în care se încolăceşte în jurul degetelor mele răşchirate ca nişte funde din mătase fină.
Domnul Lewis îşi ridică încet mâna şi şi-o aşază peste a mea, palmă peste palmă, deget peste deget.
Mă înfior de plăcere. E necuviincios din partea noastră să ne atingem în acest chip, dar nu-mi retrag mâna. Nimeni nu m-a atins niciodată pentru că aşa am vrut eu. Ba nu, greşesc. Am fost înghiontită, împinsă sau lovită. Dar mângâiată? Niciodată. Este atât de fascinant.
Întinde şi a doua mână, iar eu îi vin în întâmpinare şi mi-o apăs pe a mea, la început timid, apoi cu mai mare curiozitate, fermecată de căldura palmei lui. Ne atingem prin bariera aceea sclipitoare –
perdeaua mătăsoasă de apă care nu ne udă.
— De unde vii? îl întreb.
— Din secolul al douăzeci şi unulea.
Cuvintele se izbesc de urechile mele cu un sunet dogit. Secolul al douăzeci şi unulea? Nu se poate. A greşit sau poate n-am auzit eu bine, ori…
Îmi smucesc mâna înapoi.
— Ce vrei să spui?
— Că dacă e adevărat că tu trăieşti în anul de graţie 1796, atunci vor trece două sute de ani până să mă nasc eu.
Două sute de ani?
Mă retrag până ce mă proptesc cu spatele în peretele stâncii. Totul nu poate fi decât o farsă şi o mică dovadă de prostie din partea mea că stau să-l ascult, din moment ce ceea ce-mi spune e imposibil. Nu vreau ca domnul Lewis să mă mintă.
— Vrei să mă necăjeşti, asta e.
— Ba nu, zice, gesticulând cu mâna undeva, în spate. Vezi maşinăria aia despre care ai spus că e ciudată? Bicicleta a fost inventată în jurul anului 1820.
— Nu se poate, scutur eu din cap cu hotărâre.
— De acord cu tine. E complet lipsit de sens.
21
Aşa a tunat din amvon şi domnul Worth, duminica trecută. Tot ce nu are sens vine cu siguranţă de la Satana.
Să fi avut dreptate domnul Worth? Nu-mi vine să cred. Domnul Mark Lewis e prea politicos, prea amabil şi prea uluit el însuşi pentru a fi un demon.
Dar ce altă explicaţie aş putea găsi?
Poate că am mâncat pui stricat. Da, de aici trebuie că mi se trage visul acesta incredibil. Sunt bolnavă şi sleită de puteri. Am nevoie de odihnă.
— Trebuie să plec.
