Cine să fie străinul ăsta chipeş? Şi de ce încearcă să mă mintă cu atâta neruşinare?
Are mâini subţiri şi moi, ca de gentleman, dar corpul slăbănog al unui muncitor. Vorbeşte ca un nobil, dar se poartă prea familiar.
Niciun gentleman adevărat nu s-ar adresa atât de direct unui servitor.
Şi în plus mai are şi maşinăria aceea misterioasă. Poartă o cămaşă
verde dintr-un material mătăsos, croită strâns pe piept. O pălărie ca un castron spart. Pantaloni negri lucioşi tăiaţi deasupra genunchilor, fără ciorapi. În viaţa mea nu am văzut un bărbat cu picioarele goale.
E o privelişte prea interesantă ca să mă simt jenată.
— E o nebunie, zice el şi-şi îngustează ochii. Spune-mi cine eşti.
Nu văd niciun motiv să nu-i dezvălui cum mă cheamă.
— Susanna Marsh.
— Şi-n ce an îţi închipui tu că suntem?
Îmi închipui? La ce se aşteaptă? Să inventez ceva?
— Suntem în 1796.
Se uită în jos, spre apă, şi pe faţă nu i se citeşte nimic.
— Cine e preşedintele ţării?
— Domnul Washington.
Mă jigneşte cu întrebarea asta. Oi fi trăind eu într-un sat, dar asta nu înseamnă că n-am habar de ceea ce se întâmplă în lumea largă.
— Dar tu, domnule? Tu cum te numeşti?
— Mark Lewis.
18
— Şi ce cauţi aici, în Worthville?
— Worthville? Îşi mută iute privirea spre mine. Glumeşti sau ce?
— Cum adică glumesc?
Zău dacă nu-i ciudată conversaţia noastră. Băiatul ăsta o fi nesănătos la cap? Dintr-odată mă cuprinde neliniştea. Sunt singură
şi departe de casa stăpânului. Dacă ar fi să ţip, nu m-ar auzi nimeni.
Arunc o privire peste umăr, măsurând din ochi distanţa până la stânca din spatele meu. Dacă tânărul ăsta e nebun – şi dacă încearcă
să sară aici, în grotă, după mine –, cât timp mi-ar lua să mă caţăr sus pe mal?
— Ţi-am răspuns sincer la întrebări. De ce crezi că glumesc?
— Pentru că nu suntem în anul 1796, îmi spune scrâşnind din dinţi, de parcă ar fi convins că-mi bat joc de el.
— Dar în ce an zici tu că suntem?
— Nici pe departe în 1796.
Ocheşte podul de pietre care leagă, prin spatele cascadei, cele două maluri ale pârâiaşului. Sare pe primul bolovan, apoi pe al doilea şi al treilea. Şi la un moment dat se face nevăzut. Mă aştept să
se ivească de cealaltă parte a perdelei de apă, acolo unde mă aflu eu, şi mă pregătesc să o iau la goană, dar nu-l zăresc nicăieri.
Reapare în raza mea vizuală şi mă priveşte cu ochi mari.
— Unde ai fugit aşa iute?
— Nicăieri. Nu m-am mişcat din loc.
— Foarte, foarte ciudat. Face un pas în lături, dispărând iarăşi, dar după o clipă se iveşte din nou. Promiţi să nu te mişti din loc?
Dau din cap.
— Promit.
— Bun. Îşi scoate castronul acela bizar pe care îl poartă pe cap pe post de pălărie, îl aşază pe un pinten de stâncă uscat şi se întoarce cu faţa către mine. Vin acolo, zice lăsându-se pe vine, gata să-şi ia avânt ca să sară.
Fac un pas în spate, mă împiedic de jupon şi mă prăbuşesc cu o bufnitură surdă. Frica mă cuprinde, inundându-mi mădularele. Mă
