Aşa şi intenţionasem. Dar cum nu-mi pot permite să pierd nici măcar o zi, mâncarea va trebuie să mai aştepte.
— Poţi să-mi pui porţia să fiarbă la foc mic? O să iau la mine un baton proteic ca să-mi ţină de foame.
Îi cade faţa.
— Bine.
Mă uit mai atent la ea. Pare mai supărată decât mi-am dat seama iniţial.
11
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, nu tocmai. Se întoarce cu spatele la mine. Ce-ar fi să stai cu mine cât timp îţi mănânci batonul?
Nu prea aş vrea, dar n-o pot refuza.
— Sigur, mamă.
Până să vină lângă mine la masă, termin batonul şi mă holbez ostentativ la ceasul de pe perete.
— Mark?
— Ăăă… da?
— Ai mai vorbit cu sora ta?
Ah. Despre asta e vorba. Vrea să discute cu mine despre Marissa.
— Mda, vorbim aproape zilnic.
— La telefon sau pe mail?
— Ambele.
— Nu-mi răspunde la telefon când o sun, zice mama cu voce tremurătoare.
Cu toate că sora mea s-a mutat la Denver acum trei săptămâni, a rămas, aşa cum mă aşteptam de altfel, principalul subiect de discuţie în casă. Înainte de a pleca, Marissa a pus pariu cu mine pe douăzeci de dolari că până de Ziua Eroilor mama o să mă cicălească pe mine.
Ştiam c-o să câştig pariul. Obsesia pentru Marissa a devenit pentru mama un stil de viaţă. Şi nimeni nu renunţă aşa uşor la obiceiurile proaste.
O văd că se apleacă peste oală şi amestecă mâncarea cu furculiţa.
— Şi-a făcut prieteni?
— Câţiva.
— S-a înscris la cursurile de vară?
— Nu.
Îşi ridică ochii spre mine şi mă priveşte încruntată.
— Cum aşa?
Fir-ar să fie. Marissa i-a minţit pe ai mei în legătură cu motivul mutării în Colorado. Şi ea ar trebui să fie cea care să le spună
adevărul.
12
— Întreab-o pe ea.
— Dar de ce nu poţi să-mi spui tu?
— Mamă, te rog.
Înţeapă cu furculiţa o bucată de carne de vită.
— Îmi împrumuţi mobilul tău?
— Nu.
Cum poate să-mi ceară aşa ceva?
— Chiar dacă ar merge o dată, a doua oară Marissa nu mi-ar mai răspunde la telefon nici mie.
— Ai dreptate.
