Îmi zic că e rândul meu să vorbesc.
— Ai spus ceva?
Nu-mi răspunde imediat. Iar când o face, vocea îi e joasă şi răguşită.
— Te porţi prosteşte. Dacă vrei să ajungi mai repede pe culmea dealului, poate c-ar fi mai bine să cari în braţe maşinăria aia ciudată.
Poftim, o interpretare complet greşită a unei tehnici absolut rezonabile. Totuşi, simt o nevoie irezistibilă să mă explic.
— Nu vreau să ajung repede în vârf. Vreau să urc dealul cu bicicleta.
Nicio reacţie din partea ei. Se mărgineşte să se uite la mine cu 15
ochii ei negri şi mari pe faţa palidă şi ovală.
Ce prost mai sunt. Ar trebui s-o las moartă. Se înserează şi eu îmi pierd vremea înfruntându-mă din priviri cu o fată Amish.
Leg lanţul bicicletei de un copac şi sar din piatră în piatră pe fundul pârâiaşului, până la stânca cea mai apropiată de cascadă, dar suficient de departe cât să nu mă stropesc.
— Nu te apropia, că ţip.
Mă opresc şi o privesc mai atent. Stă în picioare pe o piatră plată, în spatele cascadei, la numai câţiva metri distanţă, cu faţa inexpresivă şi braţele de o parte şi de alta a corpului, cu pumnii încleştaţi. E cu un cap mai scundă decât mine şi slabă, deşi nu atât de slabă cât să pară că ar avea probleme de nutriţie, iar părul întunecat la culoare îi e ascuns sub o bonetă. Pe sub tivul fustei maronii i se ivesc picioarele goale.
Nu mă pot abţine şi zâmbesc. Nu are niciun motiv să se teamă de mine.
— N-ai de ce să ţipi. Nu-ţi fac nimic.
— Zău? Şi de ce te-aş crede?
— În primul rând, pentru că bicicleta aia e una incredibil de scumpă. Şi n-am de gând să plec şi s-o las acolo.
— Bicicletă? Aşa se numeşte maşinăria aceea ciudată?
De parcă n-ar şti cum arată o bicicletă.
— Exact. Aşa îi spune: bicicletă.
Nu-şi mişcă nimic. Nici faţa şi nici corpul. Doar buzele şi ochii.
— Pot să-ţi pun o întrebare necuviincioasă? spune.
— Sigur.
— Porţi nişte haine tare neobişnuite. De unde eşti de loc?
La naiba, ce mai ciudăţenie de fată. Părinţii ei or fi ştiind pe unde umblă? N-ar trebui s-o lase să hălăduiască de capul ei.
— Şi eu voiam să-ţi pun aceeaşi întrebare.
— Dar tu eşti străin de satul nostru, nu eu.
— Vezi să nu.
Ce-o fi vrând să spună cu chestia asta cu satul? Ce sat e ăla cu o 16
jumătate de milion de locuitori?
— Sunt născut şi crescut aici, în Raleigh, îi răspund într-un târziu.
Bărbia îi zvâcneşte în sus. E prima reacţie puternică pe care o văd la ea.
— Minţi. Raleigh e la câteva mile bune distanţă, şi nici nu exista atunci când te-ai născut.
— Ce tot spui?
Mă mut de pe un picior pe celălalt, cu ochii pe malul înalt de deasupra capului ei, în aşteptarea apariţiei altor ciudaţi în costume caraghioase. Dar nu văd pe nimeni.
O pală de vânt rece mă izbeşte în faţă. Totul e din ce în ce mai straniu, de parcă m-aş afla pe platoul de filmare al unui reality show de proastă calitate, numai că nu zăresc în jur nicio cameră de luat vederi.
— Suntem în Raleigh. Oraş întemeiat prin anii 1700.
— Aşa e. În 1794, ca să fim mai exacţi. Adică acum doi ani.
17
CAPITOLUL 3
MĂ SCALD ÎN ÎNDOIALĂ
