Mama are ochii umezi.
Îmi face rău s-o văd plângând, mai ales în zilele când se dă cu rimel pe gene. Mi-ar prinde bine un pic de ajutor.
— Când se întoarce tata de la San Francisco?
Îşi suflă nasul într-un şerveţel.
— Peste două săptămâni.
Nasol. Dacă tata, inginerul din familia noastră, ar fi aici, atunci el ar fi nevoit să o asculte pe mama văitându-se, după care i-ar explica, logic şi pas cu pas, cum să treacă peste necazuri. Dar cum nu pot beneficia de sprijinul lui, îmi revine mie sarcina să fac faţă situaţiei.
Poate c-ar trebui să îndrept discuţia spre un subiect mai sigur.
— Cum te descurci cu slujba cea nouă?
— Ce faci? Încerci să-mi distragi atenţia?
— Da.
— Ei bine, funcţionează. Adaugă o bucăţică de unt în oala cu broccoli. E greu. Şi am multe de învăţat.
Mama şi-a schimbat specializarea din îngrijirea pacienţilor cu traume la cea a bolnavilor internaţi în aziluri chiar în săptămâna în care Marissa a plecat de acasă. O sincronizare nu tocmai fericită.
— De ce zici că e greu?
— Pentru că la azil nu încercăm să salvăm pacienţii, ci să le facem viaţa cât mai uşoară. E un concept total diferit. Nu m-am aşteptat să
fie atât de dificil…
13
O las să vorbească. Şi când se întrerupe ca să ia o înghiţitură de mâncare, îi pun câte o întrebare. Chiar sunt atent la o parte din ceea ce-mi spune, cu toate că trag cu ochiul şi spre ceas.
Tata ne salvează pe amândoi sunând. În timp ce mama umblă de colo-colo prin bucătărie cu telefonul la ureche, o zbughesc spre garaj.
Am întârziat, aşa că trebuie să schimb traseul. Nu mă pot antrena prea departe de casă când stă să se întunece. Din fericire, la marginea cartierului nostru există un drum verde care leagă Umstead State Park de alte piste pentru biciclişti şi pietoni care duc spre Raleigh. O
iau pe drumul spre Umstead.
Îmi pun casca de protecţie şi pedalez către spatele curţii, trec prin poarta de lemn şi ies pe trotuarul lat. Nimeni pe stradă – e ora cinei.
Îmi plac potecile astea. Liniştite. Pustii. Fără oameni sau câini de care să trebuiască să te fereşti. E ca şi cum aş fi proprietarul unui tunel printre copaci, întunecat şi răcoros.
După vreo patru sute de metri, din drumul verde se bifurcă o pistă de zgură care pătrunde într-o pădure deasă de pini. Mă
pregătesc să intru off-road şi mă angajez pe drumul desfundat, sar peste două rădăcini de copac şi mă avânt pe panta ce coboară spre malurile Pârâiaşului dintre Stânci. Deasupra capului aud Cascada Şoaptelor susurând în timp ce se prăvale de pe malul abrupt în pârâiaşul puţin adânc de jos. Tot malul e înclinat. E o pantă abruptă, dar nu groaznic de abruptă.
Nu încetinesc şi mă năpustesc de-a lungul bazei dealului. L-am studiat pe un alt ciclist – un tip care a câştigat o mulţime de curse –, care obişnuieşte să atace pantele frontal, ca şi cum ar vrea să doboare dealul. Astăzi vreau să încerc şi eu tehnica asta.
Atac în forţă, o roată se agaţă într-o piatră şi-mi pierd echilibrul.
Bun, de data asta n-a mers. Din fericire, pe jos e destul compost cât să amortizeze căzătura.
Încerc din nou şi de data asta reuşesc să ajung ceva mai departe.
— Ce prostie.
Şoapta pluteşte în aer către mine, atât de slabă, încât mă gândesc 14
că e posibil să mi se fi părut. Mă uit în jur. Mă urmăreşte careva? Şi crede că arăt ca un idiot? Nu că mi-ar păsa. Pentru a mă antrena ca lumea, trebuie să-mi exersez anumite abilităţi, ca acum, ceea ce implică şi căzături în fund. Nu e nimic deosebit în asta.
Deşi mă enervează ideea că cineva ar fi putut să asiste la căzătura mea.
Îmi iau bicicleta în braţe, cobor dealul şi mă opresc la poale.
Pârâiaşul dintre Stânci bolboroseşte câţiva paşi mai încolo, punctat la intervale neregulate de pietre. Când eram mic, îmi plăcea să încerc să sar peste el fără să mă ud. Rareori reuşeam.
Cascada e locul cel mai grozav de pe drumul verde, şi zic asta nu numai din cauza perdelei de apă de doi metri şi jumătate lăţime. Mai e şi grota. Nu-i foarte înaltă, şi nici adâncă, dar are un aer ca din altă
lume. E plină de pietre acoperite de muşchi. Locul ideal să te ascunzi, să-ţi tragi sufletul şi să fii complet singur chiar în mijlocul oraşului.
Ceva pluteşte pe lângă gura grotei, în spatele cascadei. Un dreptunghi de pânză pare să sclipească în lumina difuză a înserării.
O umbră tremurătoare se mişcă. E o fată cam de vârsta mea.
Poartă nişte haine aiurea – o bluză maro cu mâneci lungi, o fustă
până la glezne şi un şorţ de un alb fantomatic. Stă în loc tăcută şi se zgâieşte la mine prin foaia de sticlă lichidă.
