Pun mâncarea în vas, pe care îl acopăr cu un ştergar. Astăzi Jedidiah studiază acasă la dascăl, iar eu am sarcina să-i duc mâncarea. În mod normal, lui Deborah îi face plăcere să ducă la îndeplinire treaba asta – şi să profite de ocazie ca să-i arunce o ocheadă mult admiratului Jacob Worth – numai că astăzi a fost nevoită să renunţe. Mama ei şi-a manifestat brusc o pasiune total neobişnuită pentru predarea artei torsului.
Dorcas şi cu Delilah aleargă în faţa mea, săltând şi ţinându-se de mâini. Dacă am merge în pas normal pe drumul cel mai direct, în câteva minute am ajunge în sat. Dar nu vrem să ajungem iute. Este o zi frumoasă, de care merită să ne bucurăm, şi facem tot ce putem ca să lungim drumul. Mai întâi ocolim prin pădure ca să culegem mure din tufişurile pline de ţepi. Pe urmă ne oprim pe podul solid de peste Pârâiaşul dintre Stânci ca să ne uităm la apa ce bolboroseşte dedesubt. Ne mai oprim şi la fântână ca să ne răcorim şi să ne 150
curăţăm zgârieturile căpătate la cules de mure, după care pornim agale pe partea umbrită a potecii.
Trecem pe lângă casa văduvei Drake şi o siluetă apare în pragul uşii deschise.
— Bună ziua, strigă Mary Whitfield după mine şi-şi flutură mâna.
Ce te aduce în sat?
— Mă duc să-i duc mâncarea fiului stăpânului.
— Poţi să te opreşti să stai un pic de vorbă cu mine?
— Sigur. Cu plăcere. Mă întorc spre fetiţe. Nu vreţi să vă jucaţi puţin pe aici?
— Ba da, zice Dorcas.
Delilah dă şi ea din cap în semn de încuviinţare. Cele două
aleargă spre un copac şi încep să tropăie în jurul lui, cu Dorcas în frunte.
Mă apropii de Mary, care stă în picioare în umbra tindei.
— Cum îţi place lucrul cu doamna Drake?
— Doamna Drake e foarte drăguţă cu mine. Mă învaţă să torc. Şi după ce voi stăpâni bine meşteşugul, voi încerca să învăţ şi să ţes.
Îmi arată râzând mâinile înroşite şi aspre. Ia uite ce mâini am.
— Aşa e. Îmi vâr mâinile în buzunare, sub cămaşă, căci mâinile mele sunt julite şi arată şi mai rău. Ai apucat să-i cunoşti pe săteni?
— Sunt foarte amabili cu toţii. Se leagănă pe călcâie şi vârfurile cizmelor îi ies şi dispar pe sub fustă. Îl cunoşti pe ucenicul dogarului?
— Pe Reuben Elliott? o privesc eu mirată.
Mary e interesată de el?
— Da, îl cunosc. E un bărbat bun.
— E logodit?
— Nu din câte ştiu eu.
Dă din cap.
— Satul mi se pare încântător.
— Mda.
Câţi ani mai are Mary până la terminarea contractului? mă întreb.
151
Reuben va fi dispus să aştepte? Poate că doamna Drake o va elibera mai devreme de contract. Sper ca totul să meargă bine între ei doi.
— Acum trebuie să plec, Mary. Ne vedem duminică la biserică.
— Negreşit.
Cobor treptele şi intru pe potecă. Le strig pe Dorcas şi Delilah.
Dascălul are patru elevi. De la fereastră îi putem vedea pe băieţi aplecați peste hârtii, zgâriind cu condeiele lor. Dau ocol casei până
ajung în spate şi ciocănesc la uşa bucătăriei. Soţia dascălului vine și-mi ia încruntată vasul cu mâncare.
Fetele ţopăie în faţa mea pe poteca prăfuită ce înconjoară
jumătatea de duzină de clădiri din centrul satului. Ajung la locul unde drumul se bifurcă şi se opresc.
— Cât durează să ajungi de aici la casa mamei tale? mă întreabă
Dorcas, arătând spre drumul ce pleacă din sat către est.
— Cam douăzeci de minute de mers pe drumul spre Raleigh.
— Cine locuieşte acolo în afară de mama şi de sora ta?
