— Nimeni.
— Şi ce cultivă ele două?
— Au o grădină mică şi mai au un cal, o vacă şi găini. Restul pământului este închiriat de un alt fermier. Haideţi, micuţelor, e aproape ora mesei, le îndemn eu la drum pe fetiţe.
— Ce-ar fi să-i facem o vizită tatei? zice Dorcas.
Surorile nu aşteaptă să răspund şi o iau la goană pe poteca îngustă dintre copacii care ascund vederii moara. Le urmez de la distanţă.
Ajung şi-mi vâr capul pe uşă. E linişte totală – ca şi cum locul ar fi părăsit. Ambele pietre de moară, cea veche, pentru măcinatul porumbului, şi cea nouă, pentru grâu, sunt nemaipomenit de curate.
Astăzi n-a venit nimeni la moară.
Fetele trec în goană pe lângă mine şi-şi vâră nasul prin colţuri şi în jos pe scări. Într-un târziu îşi dau seama că moara e goală şi entuziasmul începe să le piară.
— Tata nu-i aici, oftează cu tristeţe Dorcas.
152
Delilah e şi ea necăjită.
— Poate că are treabă în altă parte.
— Am putea să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cât îl aşteptăm.
Scutur din cap cu putere.
— Nu e locul potrivit pentru joacă.
Dorcas îşi face mâna căuş, o duce la gură şi îi şopteşte ceva surorii ei mai mici. Ambele fete chicotesc şi ies în fugă pe uşa pe care tocmai au intrat.
— Hei, fetelor, veniţi înapoi.
Râsetele încetează brusc.
Stau în pragul uşii şi cercetez din ochi curtea morii.
— Să ştiţi că nu-i deloc amuzant. Veniţi încoace imediat.
Strigătelor mele li se răspunde cu tăcere.
Starea asta de iritare n-are cum să-mi îmbunătăţească priceperea la căutat. Respir adânc ca să mă calmez şi dau ocol curţii încet, oprindu-mă ca să verific cele mai bune locuri de ascunzătoare. Nu le găsesc pe fetiţe. Să se fi ascuns în spate?
Înconjur clădirea şi mă opresc, cu mâinile în şolduri, ca să arunc o privire în jur. Unde ar fi putut ajunge cele două micuţe?
Până în pădure? Nu cred, e prea departe şi n-ar fi avut când.
Nu mai rămân decât iazul morii şi Pârâiaşul dintre Stânci.
Îngrijorarea mă cuprinde ca o ploaie rece. Tăcerea asta oare nu-i de rău augur?
Poate că s-au ascuns în spatele zidului ecluzei. Nu mă apropii niciodată de bunăvoie de locul acesta, atât de teamă mi-e de mugetul apei care se prăvale. Dar dacă fetele s-au rătăcit pe acolo, n-am încotro, trebuie să le caut. Îmi simt pielea de găină în timp ce mă
apropii cu paşi şovăitori.
Aud o bufnitură înspre ecluză. Mă strecor în faţă, mă prind cu braţele de zid şi arunc o privire în spate.
Stăpânul îşi înalţă spre mine ochii miraţi.
— Susanna?
— Domnule, dau eu din cap.
153
Ia de jos o lopată, bătătoreşte cu piciorul o bucată de pământ golaş
şi înconjoară zidul, venind spre mine.
— Ce cauţi aici? Ai venit în vizită?
E o întrebare atât de absurdă, încât dacă n-aş fi aşa de speriată aş
Izbucni în râs.
— Nu, domnule. I-am dus vasul cu mâncare lui Jedidiah, acasă la dascăl. Şi pe drumul de întoarcere Dorcas şi cu Delilah au insistat să
ne abatem pe aici.
