presei ies următoarele: „Circulă un scenariu potrivit căruia OMS va recomanda ridicarea tuturor restricțiilor numai atunci când este disponibil un vaccin și s-a desfășurat un program de vaccinare în masă. De fapt, vom fi ținuți ostatici”. Care este logica în temeiul căreia acuzi presa de inculcarea panicii, pentru ca pe urmă să vorbești despre scenarii în care lumea devine o imensă colivie? Nu se poate ști.
Se știe, în schimb, altceva. Că Vasile Astărăstoae intervine, cu ani în urmă, într-o discuție pe tema plicului pe care se cade sau nu se cade să-l dai medicului, indiferent dacă-i spui „atenție”, „mulțumire” sau „șpagă”. Părerea lui este fără echivoc: „Plicul nu este eliminat nicăieri în lume. Vreau să vă spun că plicul se dă și în Germania, se dă și în Franța, în Japonia nu mai spun, acolo nu există care să nu vină și să nu dea, pentru că ține de cultura lor”. Malițioșii îl poreclesc pe medic „Șpaganel” după această declarație, care, din fericire, nu e preluată de presa franceză sau germană. Și mai ales de cea japoneză.
156
Dansuri din Puric în teatrul Ab Surdului
Alți „experți”, unii dintre ei fețe bisericești, actori sau mimi, îi țin isonul lui Vasile Astărăstoae. Li se alătură, cu întreaga lui carură academică, vechea noastră cunoștință, Alexandru „Pentadă” Surdu, prezent în Covid, colivia noastră printr-un interviu în care afirmă că, în România, virusului i s-a deschis ușa ca unui oaspete de seamă. Surdu le aude, dar nu le potrivește când susține, după cum citează și Sorin Semeniuc pe site-ul G4Media (29 iunie 2020), că
„Se prefigurează un stat polițisto-securist. Avantajați sunt și particularii străini, și marile corporații comerciale, farmaceutice, alimentare etc., scutite de impozite, dar și «tefelistii», cum le zice ziaristul Ion Cristoiu salariaților din ONG-urile finanțate din străinătate, câteva sute de mii, mai ales de tineri, pregătiți pentru a prelua conducerea întregii societăți. Mulți consideră că asta se și urmărește, că virusul ar fi fost programat să ucidă persoanele mature și vârstnice și să-i ferească pe tineri”.
E tipul de discurs pe care nu te miri dacă-l auzi de la taximetristul care te duce la aeroport sau de la frizerul care te tunde. Chiar și în piață poți să auzi ceva asemănător la taraba cu struguri sau cartofi. Când însă asemenea insanități ies din gura unui academician, îți dai seama – o dată în plus – cât de bine funcționează contraselecția la toate nivelurile. Sigur, ai putea să-l rogi pe Alexandru Surdu să-ți povestească despre instalarea unui „stat polițisto-securist” în Spania și Belgia, în Italia și Franța, în Anglia și Mexic sau în Olanda și SUA, dar ar fi zadarnic. Ai putea să-i spui că invocarea lui Ion Cristoiu nu e cel mai bun certificat de calitate a gândului, dar nu te-ar înțelege. (Sigur, ai mai putea să-i spui că „tefelist” îi aparține lui Răzvan Ioan Boanchiș, iar
„tefeleu” lui Mirel Palada, numai că nici asta n-ar fi de folos.) Ai putea să-l anunți că virusul a ucis deja destui tineri și că așa-zisul program de „ucidere a persoanelor mature și vârstnice” e o prostie fără margini, dar nu te-ar crede.
În fine, ai putea să-i comunici că, decât să fii condus de un bătrân conspiraționist delirant, preferi să te conducă un tânăr dintre cei feriți de Covid-19. Așa, „finanțat din străinătate”, cum este. Când faci din vârstă calitate sau defect, meriți multe, însă nu și un fotoliu de academician.
Dintr-un volum care-i strânge laolaltă pe Mihai Mălaimare, Preafericitul Daniel și Ioan-Aurel Pop (se putea fără dumnealui?) nu avea cum să lipsească
misticul între mimi, „omul frumos”, „omul liber” și mai ales omul filorus Dan Puric. Ți se face inima cât el când deschizi Colivia la gratiile pe care le zgâlțâie, însă te liniștești repede. Aprodul Sputnik nu aduce nimic nou. E egal cu sine.
157
Îi probozește în continuare pe cei pe care-i consideră fără credință, deși nu-i cunoaște, și plânge devastat de grija unei Biserici pe care o vede supusă
mereu atacurilor. Nicio surpriză în frazele lui. Aceeași inflamare provocatoare de congestii, aceleași obsesii conspiraționiste, același verb urzicat, același simulacru de smerenie, același românism cu cocardă, același elogiu adus excepționalismului carpatin. Stand-up-ul patriotic din sălile de teatru și show-ul ortodox de la televizor sunt doar două exemple din viața unui om care își neglijează de fapt vocația adevărată, acceptă postura de flașnetă cu timpanul spre răsărit și rătăcește prin visul înaripării mesianice.
Pe lângă asta, Dan Puric reia în Covid, colivia noastră o bună parte din ce spune în emisiunile TV la care este invitat să participe. Astfel, pe 18 aprilie, la Realitatea TV, el se referă la prietenii și rudele morților din clubul Colectiv în felul următor: „Haimanalele alea de la Colectiv abia se pregăteau: «Jos Biserica! Jos Patriarhul!»” Dan Puric uită, poate, de profunda milă creștină a slujitorului lui Dumnezeu, ieromonahul Ioanichie Voicu, de la mănăstirea vrânceană Recea: „Tinerii de la Colectiv au murit închinându-se Satanei, au murit greu. Au murit slujindu-l pe Satana (am sperat inutil că Ioanichie Voicu a vrut să fie spiritual și să spună «Santana» – n. m). Acești oameni nu pot fi declarați eroi. Eroii sunt cei care au îndurat în temnițele comuniste. Ce diferență mare există între mintea care gândește la bine și cea care gândește la rău. Acest grup de tineri era satanic. Biserica era la locul ei și se ruga. Acesta este un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele noastre”.
Pentru Covid, colivia noastră, „omul frumos/liber/ rusofil” schimbă
lavaliera cu tastatura, însă ideea e aceeași: „Prima experiență (de distrugere a Bisericii – n. m.) a fost Colectiv. Când s-a făcut acea propagandă bruscă
asupra Bisericii, asupra Patriarhului, acela a fost fondul infecțios. Acum era de ajuns să se plaseze o babă lângă altar, să leșine. Să se spună că pandemia a pornit din România și epicentrul e Biserica Ortodoxă”. Faptul că Ioan-Aurel Pop acceptă să scrie sau să reia un text pentru un volum în care mai apar scrâșnetele misticoide ale lui Dan Puric și tulburările conspiraționiste ale lui Alexandru Surdu pare greu de înțeles pentru un președinte al Academiei Române. Când te gândești însă la materialul despre pericolele 5G, publicat –
și apoi retras – de pe site-ul instituției pe care o conduce, lucrurile încep să se lege. Până la urmă, poate că singurul motiv de mirare e girul unei edituri ca Institutul European din Iași, cu aproape trei decenii de activitate și cu destule cărți valoroase în portofoliu.
158
Înfrângere în Piața Victoriei
La începutul anilor ’90 se încheagă superstiția că naționala de fotbal joacă
bine (sau măcar are rezultate) când își organizează meciurile de acasă pe Stadionul Ghencea. Superstițioșii iau drept excepție care confirmă regula cea mai stranie înfrângere a naționalei pe acest stadion: 4–6 cu Iugoslavia în noiembrie 1977, după 3–2 la pauză. Ghencea devine, în funcție de inventivitatea gazetarilor și de capacitatea de preluare a publicului, „templul fotbalului românesc” sau „casa echipei naționale”. Suntem în perioada când, fiindcă tot vorbim de superstiții, selecționerul naționalei nu admite prezența femeilor în autocar (până și iconițele pe care le pupă sunt exclusiv de sfinți, fără concesii de gen) și deplasarea în marșarier, în care ghicește semne de rău augur.
Se vede treaba că superstiția de spațiu nu însoțește doar meciurile de fotbal, ci și mitingurile și manifestațiile. În București, locul ideal pentru acestea din urmă este Piața Victoriei. E în fața guvernului, are o stație de metrou la doi pași, dispune de o poziție ultracentrală și e încăpătoare. Atât de încăpătoare, încât găzduiește peste 300.000 de oameni la protestele de la începutul lui 2017, după ce guvernul Grindeanu, cu Florin Iordache pe post de prim-solist, încearcă să rescrie justiția în folosul unor politicieni pasibili de închisoare. Acolo se naște sloganul „Noaptea, ca hoții!”, din care Ramona Ursu face titlu de carte. Tot acolo se arată lumii cele mai inspirate și spirituale texte de pancartă din istoria recentă a României. Tot acolo sunt convocate grupuri de bătăuși din galeriile echipelor bucureștene, pentru deturnarea protestelor pașnice prin provocări și violențe. Tot acolo încearcă ulterior Gabriela Firea să mute Târgul de Crăciun din Piața Constituției, spre a-și păzi colegii de partid de alte mitinguri. Tot acolo subordonații ministrului Carmen Dan recurg la gaze pentru împrăștierea protestatarilor pe 10 august 2018.
Și tot acolo se plănuiește o manifestație menită să le smulgă românilor vălul de pe ochi și să le arate că sunt cobaii unui experiment traumatizant, care combină purtatul măștii de protecție cu spălatul pe mâini. Glumele de pe internet („Mâine-poimâine ne cer ăștia să ne spălăm și pe picioare, unde dracu ajungem?”) ricoșează nedorit, sunt luate în serios și devin motiv de revoltă. Masca e privită ca un simbol al lașității, pe când în recomandările de evitare a deplasărilor inutile se ghicește o strângere a șurubului care anunță
un nou regim totalitar. Propaganda anti-Covid își amintește de etnia președintelui Iohannis și evocă – subtil ca un tren de marfă – ideea de „lagăr 159
medical”. Apare și formula „dictatură sanitară”, despre care poți crede că e opera cuiva care vede în spălatul pe mâini o amenințare și o primejdie.
Repetiția generală pentru marea adunare anti-Covid se desfășoară în mai 2020, după trecerea din starea de urgență în starea de alertă, și adună cam o sută de oameni. Faptul că starea de alertă implică interzicerea întrunirilor și manifestărilor publice nu pare să-i stingherească pe participanți. Main event-ul, cum se spune în galele de arte marțiale, are loc în iulie 2020 și strânge trei-patru sute de oameni. Progresul e remarcabil, chiar dacă organizatorii, printre care Iosefina Pascal, fost consilier al Mariei Grapini și om cu o reputație excepțională în rândul celor de la Sputnik, nu-și pot ascunde dezamăgirea. Bine măcar că au ocazia să apară relaxați, fără mască, și să se îmbrățișeze, să-și strângă mâinile și să se pupe, cum face omul în pandemie.
Ei, pandemie, care pandemie? Vedeți-vă de treabă. E doar un scenariu diabolic, un plan de închinare a țărișoarei, un pretext de ferecare a românilor în locuințe ca să nu-i vadă pe guvernanți cum încheie contracte profitabile și jefuiesc România. (Bineînțeles, contractele așa se încheie, în stația lui 311, la gura de metrou de la Unirii 2, în Piața Crângași sau în Cișmigiu.) Cu toată tinerețea ei, nu Iosefina Pascal este capul de afiș al acestei comedii a erorilor umane, ci Adrian Severin, autorul unei păreri prețios-ridicole (o fi auzit contestatarul hidrogenului din apă de piesa lui Molière?):
„Avem indicii temeinice care conduc la suspiciunea rezonabilă că
pandemia este folosită în scopuri politice și geopolitice; respectiv atât pentru a răsturna raporturile de putere dintre stat și cetățeni, cât și pe cele dintre state, atât ordinea internă (trecând de la democrație la dictatură), cât și ordinea mondială (trecând de la idealul democrației transfrontaliere la realitatea unui neoimperialism de tip nazist).”
Alături de Iosefina Pascal și Adrian Severin, în piață se găsesc Luis Lazarus, Oana Lovin, Mugur Mihăescu, deja evocatul Pompiliu Diplan (purtătorul pancartei „Nu suntem cobai pentru guturai”), antivaccinistul Iulian Capsali (cu un fiu infectat cu Covid-19, mais peu importe), Bogdan Stanoevici, Dan Chitic, avocat al ieșirii României din UE, și alți „români adevărați”, pe care agenda Kremlinului îi seduce până la leșin și care se hrănesc cu urzeli ca iepurii cu morcovi. De bună seamă însă, premiul întâi cu cununiță la categoria Conspiratio in integrum îi revine lui Viorel Cataramă. Juriului nu-i trebuie timp pentru deliberări – concurența e anemică, iar Cataramă are, pe lângă
160
zestrea personală, avantajul unei soții care, medic fiind, lansează public ipoteza că virusul dispare dacă bei apă tonică. Și, cum Dumnezeu nu strică
două case, Viorimea Sa înfăptuiește visul de câteva luni al ieșeanului Răzvan Constantinescu: se duce într-o comună aflată în carantină după ce se constată
existența unui focar de infecție și-i ia la pupat pe câțiva romi care se opresc din rosturi ca să caște gura la el.
Viorel Cataramă simte însă că nu e suficient și că poate mai mult. Prin urmare, el fondează o structură numeroasă cât două plutoane de infanterie, pe care o botează Mișcarea Patrioților Români. Primul între patrioți, Cataramă își scoate gașca la plimbare în Piața Victoriei, după ce are grijă s-o doteze corespunzător. Fiecare patriot din comandoul Cataramă are un tricou violet, cu trei cercuri așezate aidoma cercurilor olimpice. Cercurile ar putea fi și niște cătușe stilizate, dar în cazul ăsta nu e clar de ce sunt trei. O parte dintre demonstranți poartă pancarte pe care le țin la vedere: „Nu vrem pușcărie medicală!”, „Respectați dreptul la viață!”, „Fără frică! Fii patriot!”, „Respectați dreptul la muncă!”, „Jos dictatura politico-medicală!”, „Respectați drepturile și libertățile noastre”, „Totul va fi bine!”, „Lăsați toți bolnavii să se trateze în spitale!”, „Klaus Iohannis – Demisia!” „Mișcarea Patrioților Români – Vrem normalitate!”.
Acest ultim cuvânt e aproape înduioșător. „Normalitate.” Cine nu și-ar dori-o? Tuturor ne e dor de ea. Cu toții am vrea să ne reluăm viețile obișnuite. Să
mergem la film, la teatru sau la concert, să ne facem vacanțele unde vrem și unde putem, să ieșim cu prietenii la restaurant, să reinstituim afabilitatea fără
griji pe care o aveam înainte. Dar ce normalitate e aceea în care se moare pe capete? Ce normalitate e aceea în care ți se măsoară temperatura la intrarea în supermarket? Ce normalitate e aceea în care Parisul, Roma și aeroporturile Europei sunt goale? Ce normalitate e aceea în care stai cu masca pe figură în tramvai și în metrou? Ce normalitate e aceea în care ți se vâră un băț în nas la intrarea cu mașina în Grecia? Ce normalitate e aceea în care-i ținem în carantină pe cei care vin din alte țări? Sau aceea în care intrăm noi înșine în carantină dacă mergem în țări care ne consideră nesiguri? Despre ce normalitate vorbiți, pentru numele lui Dumnezeu? Iar dacă vă simțiți atacați în dreptul elementar la libertate, ce-ar fi să aruncați un ochi prin restul lumii și să vedeți cum stau lucrurile în alte locuri?
