la „specios” și de la „protestant” la „anticipat”) poți scrie, dacă nu o carte în toată regula, măcar o broșură. Siguranța de sine a rostitorului sporește doza de ridicol, ceea ce amuză eventual, dar nu consolează nicidecum. Când agramatismul dă năvală în discursul public fără leac și fără ripostă, zâmbetul se șterge și deschide drum îngrijorării. Când confunzi „cap” cu „capăt”, nu mai e mult de sperat, mai ales dacă autorul confuziei e președinte de partid.
Fiindcă de multe ori doar numirea e interimară. Războiul cu dicționarul și cu școala e pe viață.
7
Raionul următor aparține cuvintelor traficate pentru efecte speciale. O
parte dintre sortimente au deja decenii de stat pe umerașe și pe rafturi. E plin raionul de „șoc”, de „incredibil” și de „fără precedent”. La fel de multe sunt compleurile sintagmatice de tip „n-o să-ți vină să crezi”, „dă click aici”, „o să
rămâi prost”, „a rupe tăcerea” și „a scrie istorie”. Asta în timp ce de pe raftul de jos te îmbie cuvântul „gafă”, găselnița de marketing prin care simpla greșeală e dilatată la proporții menite să genereze oprobriu și o mai bună
vânzare a ziarului sau un trafic sporit pe site. Totul este „gafă” în presa de azi, îndeosebi ceea ce nu este. Dacă un vicepreședinte s-a așezat pe un scaun în loc să se așeze pe scaunul de alături, a făcut o gafă. Dacă un ministru a strănutat într-o conferință de presă, a făcut o gafă. Dacă un ambasador s-a împiedicat neatent de prag, a făcut o gafă. Dacă un comentator și-a dres vocea la microfon, a făcut – și el – o gafă. Ai uneori impresia că istoria și viața de zi cu zi sunt simple înșiruiri de gafe. Nu mai există abatere, scăpare sau greșeală.
Întreaga lume, cu noi în fruntea listei, a intrat sub tirania gafei.
În fine, al treilea raion din magazinul universal este cel unde nimerești peste cuvinte supraelastice, de care tragi în toate părțile până ajung să
acopere zona de sens dorită. Paradoxul e, aici, la vedere: suprautilizarea acestor cuvinte le face, de la un punct încolo, inutilizabile. Cuvintele în cauză
își pierd forma inițială, devin lălâi și nu mai stau bine pe nimeni. Asta și din cauză că lumea s-a obișnuit să le folosească pe unele dintre ele ca pe simpli potențatori ai valorii. Sau ai prestigiului. Sau ai ambelor. E momentul în care intră în scenă unul dintre potențatorii de maximă popularitate. Oare și de eficiență? Mai degrabă nu, câtă vreme rezultatul ține de registrul parodicului, al umorului involuntar, și nu corespunde intenției inițiale. Potențatorul în cauză este cuvântul „Academie”.
Somități aureolate de prestigiu
E bine știut că o academie reprezintă un for al excelenței – locul unde se întâlnesc valorile de vârf ale unei națiuni, indiferent dacă e vorba de știință, tehnică, artă sau alte domenii. Academia are deschidere și ștachetă valorică.
Membrii ei sunt – sau ar trebui să fie (precizare utilă, oho, cât de utilă!) –
competențe de necontestat. Academia subînțelege somități aureolate de prestigiu. Cu o ironie care scapă neatenților, dexonline.ro păstrează și astăzi o definiție de pe vremuri a academiei, prezentată drept „cea mai înaltă
instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare 8
științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică, folosind, organizat și metodic, cuceririle științei și culturii pentru construirea socialismului (subl.
mea)”. Masa lemnoasă a definiției amintește de academicienii Nicolae și Elena Ceaușescu, dar scăparea nu înlătură noțiunile de bază: prestigiul, competența, onestitatea și anvergura membrilor.
E în general acceptat că prima academie din lume este școala filozofică a lui Platon, al cărei „sediu” ar fi fost grădina eroului mitologic Akademos, cel care le arătase dioscurilor locul unde o ținea ascunsă Tezeu pe sora lor, Elena.
E de asemenea acceptat că printre marile și vechile academii ale lumii se numără Accademia Platonica fondată de Marsilio Ficino la Florența, Accademia della Crusca tot din Florența, L’Académie française din Paris, Royal Society din Londra, Societät der Wissenschaften din Berlin sau Real Academia Española din Madrid. E prin urmare ușor de dedus fascinația pe care o exercită un asemenea cuvânt asupra contemporanilor avizi de glorie și de recunoaștere. Academia e deasupra școlii și a universității. Alonja ei o face accesibilă puținilor aleși. Numai că înălțimea ei nu le provoacă vertij celor care-o vampirizează pentru încropeli suspecte sau pentru fandoseli lucrative.
În România și nu numai există o categorie de alpiniști care nu se tem de niciun fel de prăbușire – cu atât mai puțin de cea în ridicol. Iar asta îi face să
traficheze cuvântul „academie” la fel cum era traficat pe vremuri echipamentul oficial al naționalei de fotbal. Valutistul de încredere purta pe atunci treningul tricolor.
Mai simplu spus, există în România acestor ani câte îndeletniciri, atâtea academii: de psihologie cuantică și de sprâncene, de slăbit și de hipnoză, de înfrumusețare și de coaching, de micropigmentare și de fotbal, de gătit și de hairstyling. „Academie” nu e, în multe dintre aceste cazuri, o metaforă a excelenței, ci doar un paravan pentru găinării contra cost. Proprietarii acestor pretinse academii își învestesc jucăriile cu o credibilitate care, de cele mai multe ori, nu li se cuvine. Atârnarea termenului „academie” într-un colț de site li se pare scurtătura spre succes și onorabilitate. Și, da, până la un punct e firesc să fie așa, câtă vreme inocența unor semeni se vădește cu adevărat fără
margini. Scepticii sunt mai puțini decât naivii, ceea ce nu le răpește dreptul să
pună înaintea acestor academii un „c” de natură să le înfățișeze în adevărata lor lumină.
9
„Te salut cu multă iubire”
Catalogul falselor academii este atât de încăpător, încât nu știi cu ce să
începi. Cine să deschidă defilarea? Dând aleatoriului ce i se cuvine (pesemne că asta e abordarea optimă), să întâmpinăm cu „aplauze puternice, ovații”
Academia Română de Coaching, prezidată de o doamnă exuberantă, pe nume Loredana Latiș. Președinta numitei academii este într-un fel corespondenta lui Hélène Carrère d’Encausse, care este secrétaire perpétuel de l’Académie française. Numai că, spre deosebire de Academia pariziană, fondată cu secole în urmă de Richelieu, Academia Română de Coaching e jucăria Loredanei Latiș, care are bunătatea să se prezinte într-un mesaj video după cum urmează:
„Bine te-am regăsit. Sunt Loredana Latiș, antrenor pentru o viață fericită și împlinită, și în același timp sunt și coach, și trainer, și speaker, și autor. Și acum te salut cu multă iubire din ziua a treia a cursului de formare în coaching, seria 18, în București, unde am ajuns noi la concluzia că
înțelepciunea serii este că, de fapt și de drept, obiceiurile tale îți fac viața ta.”
Vă câștigă acest fel de-a vorbi? Nici pe mine. Sigur, e recomandabil ca discursul unui președinte de academie să nu fie scrobit. Pe de altă parte, el nu are voie să stârnească râsul dacă nu-și propune. Or Loredana Latiș cea zâmbitoare la cameră te cam face să râzi. În primul rând, prin gargara romglezită care sugerează cuplarea la exigențele coachingului european. (Pe vremea când era antrenor la Dinamo, Cornel Dinu le povestea în vestiar fotbaliștilor despre malaxorul istoriei și despre incontestabilitatea beligeranței sârbe, ceea ce-i făcea pe Cătălin Hîldan, Mihai Tararache și Florentin Petre să intre în preleșin.) în al doilea rând, prin suprapuneri stângace. Nu poți fi în același timp antrenor și coach decât dacă accepți că
rostul tău pe lume e, în afara antrenoratului, postura de canapea sau de sofa.
În al treilea rând, printr-o limbă română care provoacă sângerarea urechilor.
„Obiceiurile tale îți fac viața ta” e un enunț care depășește în stupizenie îndemnul din subteran: „În timpul călătoriei cu metroul sunteți rugat să țineți sub supraveghere bagajele dumneavoastră”. Proasta vorbire a limbii nu înseamnă doar dezacorduri și pleonasme. Ea vizează și construcțiile strâmbe de tip „primește răsplata ta” în loc de „primește-ți răsplata”. Și, dacă așa 10
vorbește președintele unei academii, ar fi interesant de văzut cum se exprimă
femeia ei de serviciu.
Dacă însă stângăciile de exprimare ale euforicei doamne Latiș sunt – să
zicem – pasabile, ideea că e nevoie de antrenori pentru absolut orice în viață
