„eroul ascuns“.
Dar… cum fac ca să știu dacă sunt cel care sunt sau dacă mă comport așa cum mi s-a zis să fiu?
În primul rând, asumându-mi cu seriozitate cel de-al treilea dintre adevărurile mele¹⁴ („întotdeauna se poate spune nu“) și luând decizia, fără
îndoială eroică, de a nu mă lăsa niciodată obligat să fiu ceea ce nu sunt.
Asta ar fi de ajuns. Nu-i nevoie de mai mult.
Altfel spus:
Ceea ce fac este ceea ce-mi doresc sau încerc să-i fac cuiva pe plac?
Cea mai bună parte a mea, deși vouă nu vă place, este ceea ce sunt.
Cea mai bună parte a fiecăruia dintre voi, chiar dacă nimănui nu-i place, este ceea ce este fiecare dintre voi.
Și s-ar putea să fie mulți cei cărora nu le place.
Și, cu toate acestea… merită osteneala.
Spun întotdeauna, destul de în glumă și foarte puțin în serios: Când te prefaci, când reprezin ț i un personaj, culegi o grămadă de rela ț ii ipocrite, diplomatice, fără prea mare valoare ș i însemnătate. În schimb, când e ș ti cine e ș ti… nu se apropie nimeni de tine!
Și este o glumă.
Dar chiar și atunci când în unele momente ar părea adevărat… nu este dramatic…
Dacă pot avea încredere că mai încolo, după colț, va apărea cel care mă
poate accepta, iubi și dori așa cum sunt, nimic nu este dramatic.
De treizeci de ani lucrez în domeniul sănătății mentale și, în tot acest timp, am descoperit multe lucruri incre dibile. Dar cel mai incredibil dintre toate este că există oameni de toate felurile.
Există oameni cărora le plac persoanele cu bani, fără bani, oamenii proști, alcoolici, cei care vorbesc tâmpenii, cei care nu vorbesc, amuzanții, cei cumpătați, șarlatanii, cei instruiți, cei culți, cei neciopliți… Există femei cărora le plac bărbații grași, slabi, urâți, înalți, scunzi… Există bărbați pentru femeile grase, pentru cele suple, pentru cele energice, pentru cele proaste, pentru cele cheltuitoare, pentru cele senzuale și, cu puțin noroc, chiar și pentru cele inteligente.
Există de toate pentru toți!
Așa că tot ce trebuie să ai este… răbdare ca să cauți!
Și dacă dintre aceia pe care-i caut, cei care să mă accepte așa cum sunt, nu găsesc nici unul sau nici una în tot ora șul… va trebui să încep să călătoresc!
Într-un loc se află (ea sau el) cineva căruia să-i placă felul meu de a fi.
Știind că există cineva pe lume căruia îi place de mine așa cum sunt, de ce să mă mulțumesc cu altul (alta), care să-mi spună în ce privințe trebuie să
mă schimb?
De ce să mă supun acelei înclinații stupide pe care-o avem cu toții de a ne căsători cu cineva gândind:
Acum este a ș a, dar când va fi cu mine se va schimba…
Cred că nu există femeie care să nu se căsătorească având această fantezie (și-mi cer scuze dacă generalizez pe nedrept).
Și cel mai rău este că ele nu se înșală… noi, bărbații, ne schimbăm întotdeauna.
În mai rău!
Deoarece, cu trecerea timpului, omul întotdeauna se schimbă în mai rău…
Calitățile se diminuează sau nu, dar defectele se înmul țesc și se dezvoltă…
Dacă erai incredibil de sociabil, devii apoi un șarlatan…
Dacă erai foarte amuzant, devii un caraghios insuportabil…
Dacă erai un tip seducător, devii un crai bătrân care urmărește infirmierele prin sanatoriu…
Trăsăturile încep să devină exagerate, se accentuează din ce în ce mai mult.
Deoarece, cu trecerea timpului, omul se asprește și se transformă aproape întotdeauna într-o caricatură a propriei persoane.
Așa că nu funcționează cu adevărat să te gândești că celălalt se va schimba
„în mai bine“.
Atunci ar fi mai inteligent și mai eficient ca, de la început, să decid să fiu cu cineva de care-mi place exact așa cum este.
Pot înțelege că celălalt poate deveni mai bun, cu sigu ranță. Dar nu pentru mine! Nu ca să-mi placă mie!
