Și cu cine să concurezi?
Cu toată lumea.
Mai puțin cu fratele meu, desigur; pentru că ea se mulțumea ca amândoi să
ne facem la fel de remarcați față de toți ceilalți copii ai tuturor prietenelor,
verișoarelor, vecinelor și cunoștințelor.
Să concurezi și să câștigi… ca să fii cineva în viață.
Iar mama nu făcea asta pentru că ar fi fost rea, egoistă sau invidioasă, căci adevărul e că mama este cea mai afectuoasă, solidară și protectoare persoană din câte cunosc.
Când eram la școala primară, mama ieșea la balconul casei mele din cartierul Floresta – înainte mă luptam să-mi dea voie să merg singur până la școală, care era la o dis tanță de patru străzi. Eu mă îndreptam spre Gaona, iar mama rămânea la balcon și se uita după mine până când o salutam și dispăream după colț…
Eu, care mă rușinam puțin pentru că eram ținut din scurt, îi spuneam:
– Dar, mamă, de ce ieși la balcon… n-o să mă rătăcesc!
– Nu, spunea ea, ies pentru că… atunci când te privesc, am grijă de tine…
Ochii unei mame protejează…
Într-o zi, în plină criză de răzvrătire preadolescentină, înainte să plec la școală i-am zis:
– Știi, mamă… și la întoarcere, când nu mă vezi, sunt mașini!
Ghicește ce mi-a răspuns mama! Fără măcar să clipească, mi-a spus:
– Ochii mamei tale te înso ț esc oriunde te-ai duce…
Dacă mama ar cere drepturi de autor pentru lucrurile pe care ni le repeta…
toate mamele i-ar fi datoare.
Și totuși, există ceva contradictoriu în această amintire: dacă am moștenit sau am învățat de la cineva dorința mea de a-i ajuta pe alții, am învățat tocmai de la ea.
Atunci de ce făcea lucrurile astea?
De unde venea acel impuls către lupta competitivă împotriva întregii lumi?
Tu știi deja răspunsul (care mie mi-a luat mulți ani să-l descopăr și alți câțiva să-l accept):
Asta era ce învățase ea.
O făcea pentru că repeta ideea contradictorie, înrădăcinată în educația noastră iudeo-creștină de copii și nepoți ai imigranților: să te remarci fără
să confrunți, concurând și întrecând, dar fără să atragi atenția.
Concurez fără ca tu să știi, ca să te întrec fără să-ți dai seama (spunea mama… pe care nu o întrecea nimeni când era vorba să fie contradictorie).
Din punctul de vedere al învățării, este ușor de înțeles această tendință de a compara ce-i al tău cu ce-i al altuia. Dar alții, care nu sunt copii ai mamei mele, s-au ocupat cu cercetarea din punct de vedere genetic a acestei trăsături, găsind anumite înclinații biologice care par să o scutească de stigmatele educative. De fapt, este considerată una dintre originile neurobiologice ale suferințelor noastre.
Într-o societate de consum în care succesul este competitiv, nivelul nostru de satisfacție sfârșește prin a se defini pe baza comparației dintre ce am eu și ce au alții, cu atât mai mult dacă acceptăm că avem o tendință înnăscută
spre această comparație.
Fără să stăm pe gânduri de fiecare dată, privim în jurul nostru și ne comparăm cu ceilalți.
Oricât de multe am avea, nu cantitatea absolută ne va face fericiți, pentru că
se pare că vom tinde întotdeauna să ne simțim nemulțumiți dacă vecinul are un pic mai mult.
În tratatul său despre bunăstarea omului contemporan, H.L. Mencken îl definește pe omul cu adevărat mulțumit de salariul său astfel: Cineva care câ ș tigă cu 100 de dolari mai mult decât so ț ul cumnatei sale.
A trăi cu adevărat înseamnă să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Indiferent de cine ești tu și de ce aștepți de la mine.
Prezența ta mă aduce în prezent și îmi confirmă existența, dar nu mă
definește.
A trăi „cu adevărat“ înseamnă, tocmai, să las în urmă toate personajelepe care le-am creat pentru alții.
Să renunț la rolul pe care l-am creat ca să intru într-o anumită
societate.
Să las să iasă la suprafață ceea ce numesc „eul adevărat“, sinonim cu
