După câteva minute, iese japonezul cu un zâmbet larg pe buze. În spatelelui, nevasta sa cu un bebelu ș în bra ț e ș i ț inând de mână o feti ț ă frumoasă
cu ochi migdala ț i…
Trec două minute ș i apare argentinianul, aproape alergând disperat cu două ț igări în fiecare mână ș i trei în gură:
– Chibrit, vă rog, cine-mi dă un chibrit… foc, vă rog… foc…
Dorința îmi este de folos doar în măsura în care se îndreaptă spre acțiunea care să o satisfacă.
Mintea noastră lucrează în mod constant pentru a transforma fiecare dorință
într-o acțiune.
Ca să fiu mai convingător:
Fiecare lucru pe care-l fac și fiecare lucru pe care hotă răsc să nu-l mai fac sunt motivate de o dorință, indiferent dacă o pot identifica sau nu.
Să fim mai conștienți de acest proces este unul dintre obiectivele oricărei psihoterapii.
Al doilea este să clădim acțiuni coerente cu aceste visuri transformate în dorințe.
Ultimul, și de multe ori cel mai greu obiectiv, este să alegi între două
acțiuni posibile, rodul a două dorințe contradictorii.
Acesta este temeiul tuturor școlilor psihologice și al tuturor terapeuților din lume.
Acesta este sensul sarcinii mele și subiectul căruia îmi dedic viața.
Desigur că nu voi vorbi aici despre cum să transformi dorințele în acțiuni
„eficiente“. În primul rând, pentru că există mii de cărți de self-help, unele bune, iar altele nu chiar atât de bune, care vorbesc exclusiv despre asta; și, în al doilea rând, pentru că fericirea la care mă gândesc nu are legătură, în mod necesar, cu eficiența acțiunilor, ci cu ceea ce sugerează tangoul: să găse ș ti calea pe care au promis-o visurile…
Condiționări recondiționate
Cu toții am crescut hrăniți de o anumită cultură, care, deși nu este incontestabilă, nici lapidară, funcționează ca o condiție inevitabilă a felului cum ne comportăm, simțim și gândim. Cu alte cuvinte, noi suntem, de asemenea, rezultatul unei formări pe care ne-a oferit-o cultura în care ne-am mișcat.
Dacă o parte importantă din această formare personală a fost oferită de școală, de părinți, prieteni etc., altă parte a venit odată cu lucrurile pe care le-am citit fără ca nimeni să ne ceară să le citim.
În acest sens, cei din generația mea (cei care au peste treizeci de ani) citeam benzi desenate, care pe atunci în Buenos Aires se numeau „reviste mexicane“ și pe care azi le-am numi reviste cu supereroi.
Eroii noștri erau Superman, Batman, Călărețul Singuratic, Zorro și alți justițiari cu măști. Vă povestesc asta pentru că unii cititori nu atât de tineri pot crede că superprietenii de atunci sunt aceiași care apar la televizor, dar nu, în desenele de azi aceia de-abia dacă sunt foști eroi întineriți.
Care or fi eroii echivalenți care pun în prezent monopol pe atenția tinerilor?
Poate că sunt mutanții X-man sau Power-Rangers, Pokemon, Digimon și nu mai știu câți alții… (nepotul meu de patru ani își amintește numele tuturor, îmi povestește despre stăpânii lor, despre abilitățile și evoluțiile lor și despre câte și mai câte alte lucruri… iar eu ascult, dar nici măcar nu înțeleg despre ce-mi vorbește).
Cultura supereroilor alimenta în fantezia noastră o lume fictivă, care era expresia vremurilor noastre, dar și, în mod logic, ne condiționa felul de a gândi. Iată de ce a vorbi despre supereroii pe care-i aveam ne ajută să știm cine eram și să aflăm ce am câștigat și ce am pierdut ca să devenim cine suntem.
Dincolo de caracteristicile care îi diferențiau – unii veneau de pe altă
planetă, alții aveau superputeri etc. –, cu mici excepții, toți supereroii aveau o calitate specială comună: purtau mască. Mască de care se foloseau pentru a-și ascunde dubla personalitate.
Dintre toți, cel care a avut întotdeauna cel mai mare impact asupra mea a fost Batman. Probabil pentru că el nu avea superputeri; Batman era un tip normal. Adevărata lui identitate era Bruce Wayne, un bogătaș laș și rafinat, un prostănac patetic, care avea legături cu înalta societate din Gotham City…
La majoritatea supereroilor, caracteristica principală a personalității lor cunoscute și deschise era un oarecare grad de prostie. Uneori și caracterul comic, frica sau nesi guranța (să ne gândim la Diego de la Vega, timoratul care ascundea personalitatea secretă a lui Zorro). Cu alte cuvinte, întotdeauna este vorba despre trăsături opuse eroismului, curajului, onoarei.
Dar care este adevărata personalitate: cea prostească sau cea eroică?
Cea eroică, desigur.
Acum vin și mă întreb: dacă supereroii își jucau ca pe un rol personalitatea falsă, cotidiană și neînsemnată, de ce adevărata personalitate apărea ascunsă sub o mască? Cum de am crescut crezând că personalitatea care trebuie păstrată în secret, ascunsă, este cea a eroului?
Care este mesajul? Care este rezultatul?
Trebuie să-l ascundem pe erou?!
Aceasta a fost o mare greșeală.
Ne-am înșelat și i-am înșelat și pe urmașii noștri, făcându-i să creadă că
personalitatea secretă este supereroul, când, de fapt, nu este așa.
Noi am creat această cultură ascunzând în noi cea mai bună parte a noastră.
Am trăit și trăim lăsându-i în văzul tuturor pe „ceilalți“: pe cei slabi de înger,
pe fricoși,
