Al doilea pas al nostru va fi să răspundem la aceste întrebări, dar mai întâi ar trebui să încercăm să facem o minimă legătură cu ce este important și ce nu.
Primul pas nu este să găsim propria definiție a fericirii, ci să ne dăm seama, după cum am spus deja, de importanța pe care o are căutarea acelei definiții.
Și fiecare dintre noi să accepte că are în față această provocare, pentru că, fără această legătură primară, nu cred că merită osteneala să citești în continuare această carte.
Abia după ce vom prețui nevoia de a găsi acea definiție și abia după ce vom ști despre ce vorbim vom putea să facem față acestui drum pe care îl consider cel mai important din viață: calea fericirii.
Cu un minim compromis care să justifice nevoia defi nițiilor, îndrăznesc să
grupez părerile menționate la începutul capitolului în trei poziții de bază.
1.Fericirea nu există sau nu este posibilă.
Aceasta este poziția scepticilor intransigenţi.
2.Există, dar sunt doar momente fericite.
Poziția celor pe care-i numesc optimiști cu limitări.
3.Există și poate fi cucerită în mod definitiv.
Aceasta este părerea optimiștilor incurabili.
Este adevărat că mai există o poziție (pe care nu o voi include în listă). Este poziția celor pe care-i numesc sofisticaţii diletanţi insuportabili. Întrebați ce e fericirea, pot să spună lucruri de genul:
Într-un fel, astfel de chestionări care evocă conceptul ș i ideea fericirii au legătură cu o transcendere a eului voluntar sau accidental, spre puncte tangibile sau intangibile, în spa ț ii pe care egoul le cucere ș te la un moment dat, con ș tient sau incon ș tient, ș i care, în mod permanent sau tranzitoriu, se transformă într-o răsturnare a esen ț ei.
Nu mă voi ocupa de primii pentru că oricum nu vor citi această carte și, în orice caz, chiar dacă ar citi-o, n-ar fi dispuși să-și revizuiască poziția, după
părerea mea.¹¹
Nici în privința celor din urmă (cei din afara listei) nu vreau să zăbovesc prea mult din două motive. Primul, pentru că recunosc că uneori am mers pe acea cărare și tălpile pantofilor mei încă miros a bălegar. Al doilea motiv îl voi rezuma plagiind fraza cu care un poet face referire la cea de-a doua soție a lui: „Nu voi vorbi despre ea pentru că un cuvânt n-ar fi de ajuns, iar două ar însemna să-i dedic prea mult timp“.
Această excludere autoritară nu este atât de gravă precum pare, dat fiind că
cele două poziții rămase reprezintă, în ansamblu, cel puțin 90% din credințele oamenilor obișnuiți în ceea ce privește fericirea.
Totuși, între cele două există o mare diferență, dacă îndrăznești să te gândești mai profund, începând cu punctul de vedere pur semantic: A fi fericit nu este același lucru cu
A trăi momente fericite.
Ideea de a trăi momente fericite, care are legătură cu suma clipelor de plenitudine, implică un concept de luptă: a încerca să fii cât mai mult timp vesel, să ai parte în fiecare zi de cât mai multe momente bune, să muncești pentru a căuta acea stare de plăcere, să încerci să fii bucuros cât mai des. În definitiv, să te știi fericit fără să pierzi din vedere că sunt doar momente, că
nu este vorba să fii mereu, ci să fii din când în când: să trăiești momente fericite. Dacă reușești să pui cap la cap aceste momente, susțin unii, ai putea chiar să ai „falsa idee“ că EȘTI fericit, cel puțin până când o lovitură
dură te trezește la realitate.
Ideea fericirii drept capacitate de a suporta cu stoicism momentele dureroase, dacă nu pot fi evitate, aparține, de asemenea, acestui grup, susținând o stare fericită ce are legătură cu momente glorioase și depline, pe care cineva ar încerca să le prelungească fără să permită să fie întrerupte de ceva sau, într-un sens mai amplu, hotărând că acele momente de durere sunt prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a avea acces la celelalte, la momentele fericite.
A accepta că există conceptul de a fi fericit are ca punct de plecare o poziție absolut diferită. Fericirea se constituie aici într-o stare mai mult sau mai puțin permanentă și mai mult sau mai puțin despărțită de avatarurile „lumii concrete“, deși nu știm clar cum accedem la acea stare.
Într-adevăr, majoritatea persoanelor par să fie de acord mai mult cu primul concept decât cu al doilea, care, de obicei, este considerat ingenuu, dacă nu chiar rău inten ționat sau înșelător.
Majoritatea oamenilor care admit un oarecare grad de fericire în viața lor spun că nu EȘTI fericit, ci că, cel mult, poți să TRĂIEȘTI MOMENTE
fericite uneori sau în anumite perioade. Cu mare efort vor reuși să accepte, în orice caz, că există cei „foarte norocoși“, adică cei care TRĂIESC
MOMENTE fericite mai mult timp.
Acest concept reafirmă mărturia tuturor celor care au avut și continuă să
aibă multe momente de bucurie și de satisfacție și foarte puține de neliniște
sfâșietoare și care se declară fericiți, justificându-și fericirea printr-un fel de „medie emoțională“.
Eu nu cred că fericirea crește în momentele de splendoare, nici că trebuie neapărat să dispară în timpul episoadelor dureroase.
După părerea mea, cei care cred că fericirea constă în clipe încă nu auputut să integreze conceptul potrivit căruia inclusiv momentele rele facparte dintr-un fenomen mai general, ce ar putea configura un contextîn care să fie posibil să fii fericit.
Să găsești partea bună a lucrurilor rele, de exemplu, ți-ar permite aproape sigur să te simți mai fericit chiar și în momente grele.
Nu pare prea util nici să aștepți fericirea ca pe un moment de compensare pentru o anumită suferință. Ar fi mai bine să construiești o realitate care să
permită să o simți fără să depinzi de alinarea momentelor rele anterioare.
Ce-i drept, căutarea fericirii ne este inerentă, fie că știm asta sau nu și oricare ar fi modul în care o denumim. Fie că o numim dorința de a ne simți bine, calea spre succes sau nevoia de autorealizare, această căutare face obligatoriu parte din viața noastră.
Și cu ideea pe care fiecare dintre noi o are despre ea, vom începe acest drum când vom dori sau când vom ajunge la el, sau când nu vom mai avea încotro.
