recunoaștem că dispariția unei specii nu s-a datorat numai persecuției sau unei eliminări externe, în urma unei schimbări a condi țiilor de viață, ci, uneori, cauza a fost epuizarea agenților vitali care ghidează specia din interior.
Dacă, după cum am spus, căutarea fericirii oferă exis tenței persoanelor un sens suprem și împărtășit, prezența morții ne pune pe toți în fața responsabilității enorme de a face din apărarea vieții chiar sensul acelei existențe.
Viața capătă sens de îndată ce se dezvăluie ca o trecere, iar această trecere în uman este un drum neapărat plin de iubire.
Iubirea îl marchează pe individ, chiar dacă moartea pare să o facă și mai mult, dat fiind că se poate trăi fără iubire, dar nu și fără moarte.
Dacă plăcerea ar fi eliminată din viață, am putea cel puțin să supraviețuim.
În schimb, dacă am pretinde să ne eschivăm de orice durere și orice moarte, în acea încercare de scăpare am evita și viața.
Iubirea și doliul mă pun în fața a ceea ce îmi este cel mai caracteristic, capacitatea de a învăța.
Iubirea și durerea în sine sunt declanșatorii fundamentali ai vieții.
Ambele sunt acțiune, efect, motivație și rezultat al dezvoltării individului.
Suntem clădiți să căutăm fericirea
Este evident că sentimentele de iubire, afecțiune, intimitate și solidaritate coexistă aproape întotdeauna cu niveluri mai mari de fericire. Nu posedăm doar potențialul necesar pentru a iubi, ci, după cum am spus în Calea întâlnirii⁷, natura de bază sau fundamentală a ființelor umane este însăși iubirea.
Mânia, agresivitatea și violența pot apărea, dar au loc atunci când nu suportăm să fim frustrați în încercarea noastră de a fi iubiți, apreciați, recunoscuți sau prețuiți. Aceste reacții nu fac, așadar, parte din natura noastră sănătoasă, ci mai degrabă sunt derivate toxice ale degradării tendinței iubitoare înnăscute.
Va dura mai mult sau puțin timp până când omenirea va afla, dar, mai devreme sau mai târziu, va înțelege că, așa cum omul învață să renunțe la anumite alimente care-i fac rău, trebuie să învețe și să renunțe la anumite reacții care-i dăunează.
A ne revizui presupunerile în ceea ce privește natura fundamentală a ființelor umane, trecând de la latura competitivă la cea de cooperare, deschide noi posibilități pentru toată lumea.
Nou-născutul este un exemplu perfect și o dovadă a aces tei teorii.
În momentul nașterii – presupune psihologia clasică –, el are un singur lucru în minte: satisfacerea propriilor nevoi și bunăstarea individuală.
Totuși, dacă lăsăm deoparte această presupunere și ne ocupăm să observăm un nou-născut și pe cei care-l înconjoară, în primele clipe vom vedea că
bebelușul oferă cel puțin la fel de multă bucurie pe cât primește.
Mulți biologi susțin că puii tuturor speciilor sunt pro gramați din punct de vedere biologic să recunoască și să răspundă urmând un model biologic profund înrădăcinat, care-l face pe îngrijitor să se comporte blând, tandru și atent, comportament care, la rândul său, este tot instinctiv. Sunt foarte puține persoanele care nu simt o adevărată bucurie când un bebeluș le privește și le zâmbește. S-ar putea susține foarte bine că acesta este un mijloc al naturii pentru a spori șansa unui nou-născut de a fi îngrijit și de a i se oferi atenția de care are atâta nevoie pentru supraviețuire.
Această ființă, pe care de multe ori obișnuim să o des criem ca pe un tiran egoist și exigent, pare mai degrabă o creatură dotată cu un mecanism conceput pentru a-i seduce și a-i bucura pe ceilalți.
Desigur că pe acest drum abandonăm încetul cu încetul noțiunea hegeliană a stăpânului și a sclavului, pentru a conchide că omenirea este concepută din iubire, și nu din agresiune. Din această perspectivă, pare ușor de demonstrat natura blândă și generoasă a ființelor umane prin simplul argument că un copil se naște deja având capacitatea nativă de a aduce bucurie altcuiva, persoanei care-l îngrijește.
Dacă ne-am putea concentra asupra acestei analize a faptelor, relația noastră
cu lumea care ne înconjoară s-ar schimba imediat.
Să-i privim pe ceilalți cu duioșie ne permite să ne relaxăm, să avem încredere, să ne simțim în largul nostru și să fim mai fericiți.
Atunci mă întreb: cum să nu simt duioșie dacă, fie și numai pentru o clipă, reușesc să-mi imaginez că, la un moment dat, fiecare dintre cei mai aprigi adversari ai mei a fost la rândul său bebeluș?
Toți suntem asemănători
Întotdeauna am crezut că toți suntem egali, ființe umane în curs de a deveni persoane, după spusele lui Carl Rogers⁸. Dar este adevărat că, atunci când punem accentul pe diferențele dintre noi, apar unele obstacole și comunicarea riscă să sfârșească în neînțelegeri.
Bineînțeles că există diferențe mari între noi: bagajul cultural, stilul de viață, discrepanțe în privința credinței noastre și chiar și culoarea pielii.
Și totuși… avem în principal aceeași structură fizică, aceeași natură
emoțională și, în mare măsură – dacă nesocotim unele nuanțe –, mai mult sau mai puțin aceeași istorie biografică.
Într-un cuvânt, ni se întâmplă, ni s-au întâmplat și ni se vor întâmpla în continuare tuturor aceleași lucruri, care, pe de altă parte – susțin –, sunt aceleași care li s-au întâmplat bunicilor noștri și bunicilor bunicilor noștri de când e lumea.
Probabil din cauza asta, de fiecare dată când cunosc pe cineva, am senzația că mă întâlnesc cu cineva ca mine, iar acest gând m-a ajutat în profesia mea, pentru că întotdeauna este mai ușor să începi să comunici când celălalt îți seamănă.
Desigur, repet, suntem diferiți, dar aceste diferențe NU ne despart.
Și nu doar că nu ne despart, dar confirmă și semnificația întâlnirii și ne încurajează dezvoltarea pe calea învățării, dat fiind că învățăm doar din ceea ce este diferit.
Cu cineva care știe doar ce știu și eu și cu care sunt de acord la fiecare detaliu voi putea să comunic ușor, să împărtășesc idei și experiențe, dar nu voi putea să învăț prea multe din acea relație.
Fericire și rațiune
Nu se poate nega că persoanele trebuie să-și folosească mintea dacă doresc să fie fericite; dar faptul că gândirea și inteligența sunt esențiale pentru a înțelege fericirea nu înseamnă, în nici un caz, că a te bucura de capacitatea intelectuală a geniilor îți oferă posibilități mai mari de a fi fericit.
Cu toate acestea, trebuie să fim conștienți că a trăi plenar necesită un grad minim de reflecție, disciplină pentru a ne depăși înclinația naturală spre graba hedonistă și înțelep ciunea de a ne interoga și de a răspunde sincer la întrebarea:
Sunt fericit făcând ceea ce fac?
Evident, această întrebare implică nevoia unei definiții prealabile: Există fericirea?
