Tot confortul, tot luxul, toate bogățiile își pierd semni ficația, pentru că nu le putem lua cu noi pe lumea cealaltă. Occidentul se duce singur la moarte.
Orientul, în schimb, este mai relaxat. Mai întâi, pentru că nu oferă prea mare importanță morții; este doar o schimbare de formă. În al doilea rând, pentru că, neexistând sfârșit (ci doar schimbare), omul poate fi destins și conștient de bogățiile sale interioare, care îl vor însoți oriunde s-ar duce, chiar și dincolo de viață. Moartea nu i le poate lua.
Un proverb sufist spune:
Tot ce ai cu adevărat este ceea ce nu ai putea să pierzi într-un naufragiu.
Mors ianua vitae
Acest dicton latin – Moartea este poarta vieții – merită o cugetare.
În Antichitate, nașterea și moartea se contopeau în conceptul de inițiere, un punct de întâlnire foarte important, un moment crucial, orientat spre societate.
Nașterea și moartea nu erau termeni separați și își găseau semnificația unul în celălalt, pentru a-l face pe inițiat să fie o ființă cu adevărat acceptabilă din punct de vedere social.
Neinițiatul se născuse astfel numai din punct de vedere biologic, avea doar părinți biologici. Ca să devină o ființă vie pentru societate trebuia să treacă
prin evenimentul simbolic al morții inițiatice și re-nașterea la noua lui viață.
Eu însumi fac o lămurire asemănătoare când separ conceptele de individ și persoană.
În Orient, moartea nu însemna sfârșitul, ci doar culminarea unei vieți, un apogeu: ființa nu se sfârșește, este transportată într-un alt trup, într-o altă
viață, într-un nou loc.
În tradiția budistă sau hindusă această noțiune ocupă un loc fundamental: termenul samsâra, care înseamnă „a te învârti“, reprezintă transmigrația sufletelor în sânul ciclului infinit al reincarnărilor succesive. Conform acestei credințe, toate ființele vii renasc continuu, schimbându-și destinul și diversele forme de existență în funcție de faptele din viețile anterioare.
Această concepție este folosită de majoritatea credințelor din Orient pentru a susține ideea eliberării sufletului prin intermediul acestui lanț de reincarnări și pentru a atinge astfel izbăvirea.
Aceste culturi sunt dispuse să se ocupe de durerea adepților lor cu ajutorul ritualurilor și ceremoniilor, prin niște spații care să transforme pierderea și frustrarea, cu un important sprijin social, dar niciodată fugind de sufe rință ca și cum ar fi ceva nefast.
Platon, care susținea și el această credință într-o oarecare măsură, spunea că
moartea trebuie înțeleasă ca eliberarea sufletului din închisoarea trupului: reincarnările succesive permit purificarea sufletelor înainte ca acestea să se poată reintegra pe deplin în lumea ideilor, locul unde se obține, în cele din urmă, înțelepciunea.
Aceste idei, după cum este logic să se întâmple, apar legate în mod solidar de o concepție ciclică a timpului, în care nu se propune definiția începutului, nici a sfârșitului.
În Evul Mediu teologia s-a impus în fața filosofiei; noul rol al acesteia a trecut pe plan secund, fiind acela de a o explica pe prima, din perspectiva rațiunii. Lectura și interpretarea Bibliei aveau un rol fundamental în această
perioadă, marcând o concepție unică a timpului. Nu existau cicluri, ci liniaritate.
Misticii medievali vorbeau mult despre moarte, ce-i drept, dar o făceau în timp ce se gândeau la viața veșnică. Acești oameni căutau uniunea cu Dumnezeu, care presupunea să mori pentru a trăi veșnic în ceea ce cauți. Se urmărea veșnicia prin iubire, presupunând că ceea ce iubești poate fi obținut doar după moarte.
Punctul culminant al iubirii coincidea cu moartea.
Trupul misticului murea și sufletul lui trecea în nemurire, făcând parte din Dumnezeu.
Mai mult decât să-și asume moartea ca negare a vieții, doctrinele dualiste și religioase nu au făcut decât să o dis prețuiască pe cea din urmă, transformând-o în ceva pur corporal și declarând-o doar o „trecere“ spre altă
formă de viață. Adică, în loc să conceapă moartea, au încercat să teoretizeze învierea. Înviere care, mult mai târziu, în epoca modernă, se va vedea afectată de apariția și hegemonia disciplinelor științifice.
Psihologia ne explică faptul că nașterea, ca eveniment individual ireversibil și traumatic, seamănă destul de mult cu moartea. Analizat din această
perspectivă, este de înțeles că creștinismul și multe religii au încercat încă
de la origine să circumscrie într-un fel acest eveniment letal care este nașterea, printr-o taină inițiatică colectivă: botezul.
Pentru zei, moartea nu este altceva decât o prejudecată.
Nietzsche
În ultima vreme, au existau fapte contradictorii în ceea ce privește subiectul morții. Din punct de vedere comercial, totul pare să prospere în jurul morților; s-a înmulțit numărul de capele, de servicii funerare și de cimitire
care concurează pentru spațiile publicitare în toată mass-media. Din punct de vedere social, în schimb, dialogul despre moarte a fost, practic, suprimat.
Partea proastă este că toate astea implică o mare gre șeală, pentru că, așa cum în viață întâlnim semnificația existenței, în moarte putem și trebuie să
găsim o semni ficație suplimentară a vieții.
Dacă iubirea ne ajută să identificăm ura, moartea ne arată valoareavieții.
Dacă nu am fi conștienți de sfârșitul nostru, am amâna totul pentru altă dată.
Convingerea că vom muri ne îndeamnă să muncim, să facem ceva, să
producem ceva, fără să ne amânăm inutil destinul.
Și nu mă refer doar la moartea individuală. În prezent știm că și speciile se sting (în ciuda teoriei lui Darwin), dispar rasele și mor popoarele. Și probabil lucrul cel mai neliniștitor este că de multe ori trebuie să
