naștere, venirea pe lume a unei ființe noi. Nu ești niciodată același de două
ori; con știentizarea autodependenței, ideea limitării lucrurilor și imensitatea iubirii ne pun în situații-limită, pentru că sunt experiențe extreme prin care obișnuim să ne dăm seama de absența totală a controlului extern sau intern.
Dar tindem să depindem în loc să iubim.
Și neiubind, nu putem experimenta cu adevărat durerea morții; doar deplângem neputința absenței.
Gurdjieff spune:
Pentru a trăi cu adevărat este nevoie să rena ș ti.
Pentru a rena ș te este indispensabil să mori.
Iar pentru a muri este indispensabil să te treze ș ti.
Atingerea vieții depline este succesiunea mai multor treziri la care se ajunge cu ajutorul a ceea ce am numit, în această serie, căi.
Este necesară libertatea autodependenței pentru a experimenta dragostea.
Este necesară dragostea pentru a experimenta doliul unei pierderi.
Este necesară durerea morții pentru a o depăși.
Este necesar să fi trecut prin multe morți înainte de a găsi calea fericirii.
Această schemă caută să dezvăluie, încă o dată, puterea cu care acționează
doliul asupra vieților noastre.
În ceea ce privește dezvoltarea cognitivă a individului, moartea are mai multă importanță decât iubirea; cu alte cuvinte, moartea contribuie mai mult decât iubirea la cunoaș terea vieții. Și chiar dacă este adevărat că pierderile nu au nevoie să fie dorite, nu este mai puțin adevărat că ele vor exista în drumul nostru.
Dar nu pare a fi înțelept să dorim moartea pentru a obține acea cunoaștere, este de ajuns să ne trezim.
Pentru a-l completa pe Gurdjieff, îl citez așadar pe un scriitor nord-american pe nume Ambrose Bierce:
Dacă vrei ca visele tale să devină realitate, trebuie să te treze ș ti.
Pentru Hegel, întreaga istorie a omenirii are o dinamică dialectică. Realitatea este în esență contradictorie și con știința umană nu o poate capta decât pe bucăți și în faze succesive, treziri, aș spune eu. Realitatea nu există toată
în același timp și nici nu este cunoscută pe de-a-ntregul într-un singur moment, ci se desfășoară de-a lungul timpului. În mod fundamental, cunoașterea și realitatea sunt unul și același lucru, o mișcare spre un punct final, absolutul, care nu este pur și simplu sfârșitul, ci totul, ființa care se completează prin evoluția sa.
Mișcarea dialectică este descrisă de Hegel ca o succe siune de etape – sau momente ale dialecticii – care au primit în general numele de teză, antiteză
și sinteză. Teza este afirmarea a ceva; negarea sau antiteza presupune un contrast și, în același timp, un conflict. Influența dialectică duce către o viziune de ansamblu, către un al treilea moment de mediere sau către o încercare de rezolvare a contradicției. Totul se sfârșește într-o nouă poziție, care preia și în același timp depășește punctul de plecare inițial, ceea ce permite ca procesul dialectic să înceapă din nou.
Procesul trebuie să se încheie cu înțelegerea deplină a realității și a propriului sine ca o cunoaștere completă, absolută, lipsită de conflicte. În punctul culminant, de sinteză (fericire?), contradicțiile au fost depășite, și momentele care ne-au permis să ajungem până la această nouă instanță ne sunt revelate de-abia acum ca fiind necesare.
Privim în urmă și ne dăm seama că momentele care ne-am fi dorit să nu fi existat niciodată ne-au ajutat să ajun gem la satisfacția absolută în care ne
aflăm.
Teză: Întâlnire cu unii și cu alții. Dragoste.
Antiteză: Moarte, despărțire, pierdere.
Sinteză: Fericire, etapă absolută, completitudine a individului.
Greutățile ni se dezvăluie, așadar, ca etape pozitive ale vieții, căci ele sunt cele care ne permit să atingem fericirea.
Deseori credem că frustrarea și conflictul înseamnă pierderea fericirii. Dar asta este adevărat doar dacă fericirea este identificată cu atitudinea infantilă
a vieții conduse de dorința de satisfacție infinită a principiului plăcerii.
Pierderile implică întotdeauna o criză la nivel individual, dar nu în modnecesar o pierdere a fericirii.
Cuvântul criză, o spun întotdeauna, este un termen asociat pe nedrept cu negativismul. Poate că asta se datorează faptului că criză înseamnă în principal schimbare, iar societatea noastră se teme de schimbare, preferă să
rămână în confortul pe care îl oferă stabilitatea.
Respingem și ne temem de ceea ce este diferit.
Totuși, să înaintezi înseamnă întotdeauna să lași în urmă ceea ce nu mai este și să te confrunți cu altceva.
Singura teamă pe care mi-ar plăcea să o simți în fața unei schimbări este aceea de a te simți incapabil să te schimbi odată cu ea; de a te simți legat de ceea ce a murit, să continui cu ceea ce exista înainte, să rămâi la fel.
Occidentul crede că viața este scurtă. Se spune că, de la naștere, cu fiecare clipă ne apropiem și mai mult de moarte, iar asta provoacă tensiune, neliniște, anxietate.
