Cu toții suntem un întreg și totuși avem probleme.
După o clipă, foarte încet, pentru prima oară cât se poate de clar, văd cum vizitiul, trăsura și caii se contopesc cu mine.
Și bătrânul încetează să mai existe și ni se alătură; se adaugă drumurile străbătute până aici și fiecare dintre persoanele pe care le-am cunoscut.
Nu sunt nimic din toate astea, dar le cuprind pe toate.
Eu sunt cel care acum, complet, trebuie să decidă calea.
Mă așez în locul pe care-l ocupa bătrânul și-mi ofer un moment de respiro, pur și simplu timpul de care am nevoie pentru a lua acea hotărâre.
Fără grabă. Nu vreau să ghicesc, vreau să aleg.
Plouă.
Îmi dau seama că nu-mi place când plouă.
Nu mi-ar plăcea nici să nu plouă niciodată.
Se pare că-mi doresc să plouă doar când am chef.
Și totuși, nu sunt foarte sigur că-mi doresc cu adevărat asta.
Cred că doar asist la plictiseala mea, ca și cum n-ar fi a mea, ca și cum eu n-aș avea nici o legătură cu ea.
De fapt, n-am nici o legătură cu ploaia.
Dar plictiseala este a mea, neacceptarea este a mea, eu sunt cel care este supărat.
Din cauză că mă ud?
Nu.
Sunt supărat pentru că mă deranjează ploaia.
Plouă…
Ar trebui să mă grăbesc?
Nu.
Și mai departe plouă.
Ce contează dacă picăturile mă udă puțin, importantă este calea.
Nu contează să ajungi, contează calea.
În realitate, nimic nu contează, doar calea.
Cuvinte de început
Mi-ar plăcea să fiu¹
Într-o după-amiază, cu foarte mult timp în urmă, Dumnezeu a convocat oadunare.
Era invitat un exemplar din fiecare specie.
Odată reuni ț i ș i după ce a ascultat multe plângeri, Dumnezeu a rostit o întrebare simplă:
„Atunci ce ț i-ar plăcea să fii?“
La care fiecare a răspuns fără ocoli ș uri ș i cu inima deschisă: Girafa a zis că i-ar plăcea să fie un urs panda.
Elefantul a cerut să fie ț ân ț ar.
Vulturul – ș arpe.
Iepurele a vrut să fie ț estoasă,
iar ț estoasa – rândunică.
Leul s-a rugat să fie pisică.
Vidra – capibară.
Calul, orhidee.
Iar balena a cerut voie să fie sturz…
