A venit rândul omului,
care, întâmplător, după ce tocmai străbătuse calea adevărului, a făcuto pauză ș i a exclamat luminat:
„Doamne, eu a ș vrea să fiu… fericit“.
Vivi García
Nu m-am gândit niciodată că voi scrie o carte cu acest titlu.
De fapt, mi se pare imposibil să o citești și tu. „Calea fericirii“ sună atât de ridicol… pare să sugereze că eu cred că există o cale spre fericire.
Trebuie să aduc multe scuze, dar principala este că în seria File de jurnal fiecare dintre cărțile anterioare a fost definită, încă din titlu, cu denumirea uneia dintre căile de străbătut: cea a autodependenței, cea a întâlnirii, cea a lacrimilor… Care ar fi putut fi denumirea acestei ultime căi, dacă nu cea a autorealizării, cea a fericirii?
Totuși, vreau să-ți spun încă de la primul paragraf că în nici un caz nu cred că există o singură cale spre fericire.
Iar dacă ar exista, eu nu o cunosc.
Iar dacă aș cunoaște-o, nu cred că ar putea fi descrisă într-o carte.
Mi-am petrecut cea mai mare parte din ultimul deceniu ținând conferințe despre sănătate și psihologia vieții cotidiene; dar n-am observat niciodată, până anul trecut, cât de puțin am vorbit despre a fi fericit. Nu am scris nimic despre acest subiect. La fel ca multe persoane, am cugetat destul de mult asupra fericirii, și totuși în conferințele mele, în scrierile mele și în programele TV mă ocupam de alte chestiuni pe care, cu siguranță, în acel
moment le consideram mai serioase și care, de aceea, păreau să merite mai multă atenție din partea mea.
De ce am neglijat fericirea? Probabil am considerat-o o temă simplă, caracteristică mai mult revistelor „ușurele“, care o exemplifică prin fotografii cu oameni frumoși ce pozează în peisaje de vis.
Desigur că am vrut întotdeauna să fiu fericit, dar îmi amintesc că mi-am reproșat că, într-un reportaj, am recunoscut această dorință. Pentru mine, la fel ca pentru aproape toată lumea, să susțin „vreau să fiu fericit“ era ca și cum mi-aș fi pus singur eticheta de fraier, găunos sau sărac cu duhul.
Având în vedere formarea mea științifică și morală, să vorbesc despre fericire presupunea obligatoriu fraze evidente și pompoase, excesiv romantice și pline de locuri comune.
Cu siguranță, din toate aceste cauze subiectul mi s-a părut ani la rândul o chestiune de care trebuiau să se ocupe filosofii, nu terapeuții de profesie și, cu atât mai puțin, scrii torii, nici măcar cei amatori ca mine.
Totuși, fericirea este un subiect la fel de profund și la fel de necesar să fie studiat cum sunt dificultatea de a comunica, atitudinea față de iubire sau față de moarte și identitatea religioasă (într-adevăr, teme care au legătură cu obiectivul acestei serii File de jurnal).
Începutul
În cartea sa Omul în căutarea sensului vieții, doctorul Victor Frankl², care a supraviețuit lagărelor de concentrare naziste, ne spune că, deși călăii lor controlau toate aspectele vieții prizonierilor, chiar și faptul de a trăi, de a muri de inaniție, de a fi torturați sau trimiși în camerele de gazare, exista totuși ceva ce naziștii nu puteau controla: felul cum reacționa prizonierul la toate astea.
Frankl ne atrage atenția că de această reacție depindea în mare măsură
însăși supraviețuirea prizonierilor.
Persoanele sunt diferite; adică, toate au momente mai dificile sau mai ușoare, dar corespondența este diferită: ceea ce pentru unii este foarte simplu pentru alții este extrem de greu și invers. Există persoane care cântă
mai bine la pian și învață mai repede, și altele care o fac chiar mai prost decât mine, dar, în mod sigur, cu câteva instruc țiuni și disciplină, cu toții putem ajunge să cântăm la pian mai bine decât o facem acum.
Și, urmând acea idee a marelui maestru vienez, îndrăznesc să susțin că
exact la fel se întâmplă și în cazul fericirii:
Cu siguranță, cu toții putem să ne antrenăm pentru a fi mai fericiți.
Am multe motive să mă îndoiesc că există o relație forțată între circumstanțele vieții oamenilor și nivelul lor de fericire. Dacă
circumstanțele externe ar determina per se³ fericirea, ar fi vorba despre un subiect simplu, și nu despre o temă complexă; cu alte cuvinte, ar fi de ajuns să cunoaștem circumstanțele externe ale unei persoane ca să știm dacă este fericită.
Ne-am putea juca de-a prezicerea fericirii urmând două evaluări simple: Dacă persoanei i se întâmplă Lucruri Bune Este Fericită.
Dacă persoanei i se întâmplă Lucruri Rele Este Nefericită.
De aici s-ar putea ajunge la concluzia că, dată fiind distribuția riscantă cel puțin a lucrurilor rele, a fi fericit ar deveni o temă pur și simplu de
conjunctură. O deducție falsă și infantilă sau, și mai rău, creată cu rea intenție pentru a evita responsabilități.
Totuși, mai devreme sau mai târziu, vom fi nevoiți să acceptăm că fericirea noastră este responsabilitatea fiecăruia dintre noi; poate chiar cea mai importantă responsabilitate, căci căutarea ei nu este doar un obiectiv al speciei umane, ci și una dintre trăsăturile care o definesc.
Noi, toți bărbații și toate femeile de pe planetă, ne dorim să fim fericiți, depunem eforturi pentru asta și avem dreptul să obținem fericirea.
Poate chiar suntem obligați să pornim în această căutare.
Factorul F
Un preot le spunea mereu enoriașilor săi că este mai ușor, mult mai ușor să
fii nefericit decât să fii fericit.
Când mă simt nefericit, lămurea el, îmi spun că aleg cea mai ușoară cale, că
permit ca unele fapte să mă îndepărteze de Dumnezeu.
