Să nu te dai bătut niciodată
Omul caută plin de speran ț e calea pe care visurile au promis-o dorin ț elor sale…
Tango „Uno“, Mores și Discépolo
Despre asta este vorba în mare măsură, despre „a fi sau a nu fi“ fericiți. Este vorba despre a putea să răspundem singuri la întrebarea ce am făcut cu visurile noastre.
Pentru că visuri avem cu toții:
visuri proprii și visuri împrumutate,
visuri umile și visuri mărețe,
visuri impuse și visuri uitate,
visuri oribile și visuri fermecate.
Viața noastră este plină de visuri.
Dar una este să visezi și alta să vezi ce faci cu visurile tale.
De aceea prima întrebare este, urmând exemplul tangoului, ce am făcut, să
ne putem răspunde ce facem și ce vom face cu acea căutare plină de speranțe pe care ele, visurile, le-au promis dorințelor noastre, spre bucuria sau nefericirea noastră.
Visul despre care vorbim nu este mare lucru în sine: o imagine a ceva ce pare atrăgător, de dorit sau, cel puțin, încărcat cu o anumită energie proprie sau străină, care ni se înfățișează în lumea imaginară.
Atâta tot.
Dacă permit visului să mă fascineze, dacă încep să mă gândesc „ce frumos ar fi“, acel vis se poate transforma într-o fantezie. Nu mai este visul pe care-l visez în timp ce dorm. Fantezia este visul pe care-l visez fiind treaz; visul de care sunt conștient, pe care-l pot evoca, la care mă pot gândi și pe care îl
pot chiar și împărtăși. „Ce frumos ar fi“ este simbolul faptului că visul a devenit ceva mai apropiat.
Dar, dacă-mi permit să probez această fantezie, dacă mi-o pun ca și cum ar fi o haină și văd cum îmi vine, dacă mă privesc în oglinda interioară ca să
văd dacă mi se potrivește… atunci fantezia devine o iluzie. Iar o iluzie este mai mult decât o fantezie, pentru că nu mă mai gândesc la ea ca la „ce frumos ar fi“, ci ca la „ce mi-ar plăcea“. Pentru că acum este a mea.
Să-ți faci iluzii înseamnă să pui stăpânire pe o fantezie.
Să-ți faci iluzii înseamnă să stăpânești imaginea visată.
Iluzia este ca o sămânță: dacă o ud, dacă o îngrijesc, dacă o fac să crească, poate se transformă în dorință. Iar asta este mult mai mult decât o iluzie, pentru că „ce frumos ar fi“ a devenit „vreau“. Iar când ajung în acest punct mi se întâmplă alte lucruri. Îmi dau seama că ceea ce „vreau“ face parte din cine sunt.
Într-un cuvânt, visul a evoluat din acel moment inițial de inconștiență, până
când s-a transformat clar în dorință, fără să-și piardă conținutul cu care a luat naștere.
Totuși, istoria visurilor nu se termină aici; dimpotrivă, exact aici sesizez dorința, aici începe totul.
Este adevărat că suntem plini de dorințe; dar acestea, în sine, nu conduc decât la acumularea unei cantități de energie, necesară pentru a începe procesul care implică acțiu nea. Pentru că… ce s-ar întâmpla cu dorințele dacă nu s-ar transforma niciodată într-o acțiune? Pur și simplu am acumula din ce în ce mai multă energie interioară, care, neavând o cale de ieșire, ar exploda mai devreme sau mai târziu într-o acțiune înlocuitoare (o acțiune care, din expe riența mea profesională și personală, nu este, în general, deloc de dorit).
În Cartas para Claudia [Scrisori pentru Claudia]¹² am relatat în detaliu experimentul Zeigarnik. Cel care a făcut experimentul explica, la începutul
secolului XX, că fiecare intenție este încărcată de o anumită cantitate de energie motivațională, ce se epuizează doar când sarcina care a produs-o s-a încheiat.
Însuși acest fenomen ar putea să ne explice de ce, dacă un vis rămâne ascuns și înăbușit, poate sfârși prin a fi o dorință care îmbolnăvește, devenind simptom; și chiar dacă, cu puțin noroc, n-ar ajunge să se concretizeze, dorința fără acțiune este în stare să întrerupă orice conexiune pertinentă cu realitatea noastră din prezent (o întrerupere cunoscută în psihologia comportamentală drept „efectul Zeigarnik“).
Dorința nu este nimic mai mult (și nimic mai puțin) decât bate ria, hrana, combustibilul fiecăreia dintre atitudinile mele.
Dorința capătă sens când sunt în stare să o transform într-o acțiune.
Se spune că trei astronau ț i, un german, un japonez ș i un argentinian, au fost chema ț i să se supună unei provocări spa ț iale prelungite: aveau să stea timp de trei ani într-o navă, orbitând o planetă îndepărtată ș i izola ț i de orice contact cu Pământul. Fiecăruia i s-a permis să ia cu sine orice a vrut, cu condi ț ia să nu depă ș ească limita de greutate impusă pentru decolare: 40
de kilograme pentru fiecare astronaut.
Neam ț ul a spus că ș i-a dorit întotdeauna să înve ț e engleză, dar că nu avusese niciodată nici timpul, nici ocazia să o studieze, a ș a că aceea avea să fie o mare ș ansă. În ziua plecării a apărut cu două lăzi enorme, care adunau laolaltă exact 40 de kilograme de căr ț i, DVD-uri ș i material audio pentru cursul de engleză.
Japonezul a spus că singura lui motiva ț ie în via ț ă era dragostea pentru iubita lui, a ș a că în ziua plecării a apărut cu o micu ț ă japoneză care, îmbrăcată în costumul ei spa ț ial, cântărea exact 40 de kilograme.
Argentinianul a zis că ceea ce-i plăcea cel mai mult în via ț ă era să fumeze trabucuri de calitate, a ș a că în ziua plecării a sosit cu un container plin de cutii cu trabucuri Havana, care cântărea exact 40 de kilograme.
Cei trei astronau ț i au urcat în navă ș i au fost lansa ț i cu succes în misiunea lor.
După trei ani, nava este adusă înapoi pe Pământ. Mii de oameni vin să-ivadă ie ș ind din cabină pe eroii momentului.
Se deschide trapa de acces.
– Hello… hello, spune neam ț ul zâmbind, how are you my friends? salută el într-o engleză perfectă.
