Regula ursului spune: Nu îl poți obține?
Înlocuiește-l!
Înlocuiește-l cu altceva!
Femeia asta nu mă iube ș te…
Să te iubească altă femeie!
Nici asta nu mă iube ș te…
Caută un marinar! Cumpără-ți un câine!
Ah… nu! E imposibil de înlocuit! Pentru că nu mai există femeie ca asta…
Ce ne spune regula în al treilea rând?…
Uită de lucrul respectiv!
Nu poți obține ce îți dorești?
Foarte bine.
Nu îl poți înlocui?
Foarte bine:
Uită de lucrul respectiv!
A… nu! Imposibil…
Cum adică „imposibil“? Să îl obții nu… Să-l înlocuiești nu…
Uită de lucrul respectiv!!!
Nu, domnule doctor, e imposibil să-l uit!
Ahaa… Dacă nu-l poți obține, nu reușești să-l înlocuiești și nu vrei să uiți de lucrul respectiv…
Regula spune că…
ești un Idiot!
Cineva ar putea spune:
Bun, eu nu pot să hotărăsc ce pot să uit…
Poate că NU.
Dar mai mult ca sigur ceea ce poți face este să hotărăști să NU uiți și să
rămâi lipit de ceea ce crezi că este imposibil. Iar asta este partea idioată a nevrozei noastre.
Bineînțeles că pot să renunț la aproape orice dorință (și nu mă refer la visurile eroice care fac parte din alt capitol, așa cum vom vedea).
Nu este rațional să trăiesc suferind din cauză că nu pot, de exemplu, să zbor pe fereastră.
Asta este ceva nevrotic, ridicol, o idioțenie.
Când îmi trec prin minte lucruri precum regula URSULUI idiot, înțeleg de ce unii colegi mă subestimează.
Ce-i drept, schimbând puțin cuvintele, bunul-simț ne poate informa că ceea ce am spus este absolut adevărat… deși poate că, așa cum spun unii colegi, este prea simplificat.
De multe ori ei mă acuză că simplific… și cred că au dreptate!
O fac conștient fiind că renunț la oarecare precizie, crezând că este un sacrificiu bun. Fiindcă, atât timp cât cineva simplifică ideea, fiecare o va putea complica atât cât va dori, pentru a o adapta mai bine credințelor sale.
Și fiindcă bănuiesc că, în vreme ce toți complicăm prea mult lucrurile, poate că unii nu ar fi în stare să le simplifice îndeajuns.
Întotdeauna mă mândresc spunând că scriu astfel încât să pot înțelege și eu.
Ajungând, în cele din urmă, la triada filmelor din anii ’40: sănătate, bani și iubire.
N-am putut să uit niciodată fraza aceea care mi-a rănit sufletul când am auzit-o din gura minunatei Tita Merello, poate cea mai bună cântăreață de tango din istoria Argentinei. A fost întrebată dacă era fericită, iar Tita (din perspectiva personajului sau a persoanei?), cu mâna pe talie, din profil și privindu-l pe ziarist pe deasupra umărului ei gol, a răspuns: „Despre ce-mi vorbești, puștiule? Fericirea este un mit“.
Del Nuevo Extremo, Buenos Aires, 2009
Cu toate că un prost poate fi folosit ca punct de referință, după cum arată
