Dacă am încerca să fim fideli modului nostru de viață, ar trebui să căutăm dimensiunea factorilor care ne con diționează sentimentul de fericire prin analiza negației: „Fericirea este determinată de absența situațiilor nefericite“. Matematic vorbind:
F = 1 / N
Unde F este fericirea, iar N este nefericirea.
Cu cât nefericirea este mai mică, cu atât mai mare va fi fericirea.
Acum problema se deplasează spre felul cum se măsoară nefericirea.
Societatea pe care am știut să o concepem pare să creadă cu fermitate că
nefericirea se poate calcula și propune, în mod subliminal, să ne măsurăm nefericirea prin diferența care există între puternicele imagini ideale, rod al dorinței noastre, și percepția realității cu care ne confruntăm.
Bazându-ne, așadar, pe formula ironică a Nefericirii a lui Dennis Prager¹⁶, am putea calcula nefericirea multor persoane cu următoarea ecuație: N = A – R
Cantitatea de Nefericire este egală cu Așteptările minus Realitatea.
Astfel, în măsura în care perceperea Realității este mai mare, mai mică sau egală cu Așteptările, se modifică nivelul Nefericirii.
Cu alte cuvinte, cu cât Așteptarea este mai mare și mai puțin asemănătoare cu Realitatea, cu atât Nefericirea va fi mai mare.
Astfel expus, totul nu este altceva decât o prostie…
Totuși, aceste prostii ne determină comportamentele.
Din formulă pare evident și de înțeles că, în fața oricărui semn de nefericire, trebuie să ne ocupăm urgent de încercarea de a schimba Realitatea. Este o idee rezonabilă, eficientă, fantastică, ce induce ideea de acțiune. Dar are un inconvenient:
Nu pot întotdeauna să fac astfel încât Realitatea să semene cu ceea ce aștept de la ea.
Și acesta este un mare inconvenient, pentru că nu doar că nu voi obține mereu acest lucru, ci aproape niciodată nu este pe deplin posibil.
Așadar: Realitatea nu se potrivește aproape niciodată exact cu Așteptările, cu excepția așteptărilor ancorate exclusiv în strategii viitoare, posibile din punct de vedere faptic, pe care eu nici măcar nu le-aș numi așteptări, ci prefer să le numesc Proiecte.
Așteptarea are legătură cu rezultatul, nu cu calea.
Proiectul are legătură cu calea, nu cu rezultatul.
Singurul mod de a rezolva această ecuație, astfel încât să nu mai dea un rezultat de Nefericire, este să intervenim și asupra Așteptărilor, nu doar asupra Realității.
Pentru că, dacă eu îmbunătățesc Realitatea, dar odată cu ea îmi sporesc proporțional Așteptările, Nefericirea va rămâne prezentă.
Să ne imaginăm că aștept o promovare ca șef de departament. Mă simt nefericit la fiecare sfârșit de lună când la întâlnirea mea cu directorul nu vine promovarea dorită. Formula mea de nefericire se compune astfel: Realitate (simplu angajat): valoare 3
Așteptare de promovare: valoare 8
Nefericire: valoare 5
Dar să presupunem că, într-o zi, după ce mi-am dorit atât de mult și am muncit din greu, directorul mă cheamă în biroul lui și-mi dă vestea cea bună: promovarea a devenit realitate. Ies din birou, mă urc în mașina mea și la primul semafor îmi compun noua ecuație:
Realitate (șef de departament): valoare 8
Așteptare de promovare ca director: valoare 13
Nefericire: valoare 5!!!
De fiecare dată când ne simțim nefericiți luptăm, de multe ori în mod nesăbuit și capricios, pentru a schimba realitatea, ca să o facem să semene mai mult cu ce așteptăm de la ea, pentru a forța lucrurile într-o anumită
direcție… fără să ne gândim că, dacă ceea ce ne dorim cu adevărat este să
fim fericiți, efortul ar putea să fie mai mult intern decât extern, mai mult asupra așteptărilor decât asupra realității, mai mult asupra a ceea ce se pretinde decât asupra a ceea ce se găsește.
Dacă-mi reduc așteptările, chiar dacă realitatea nu se îmbunătățește prea mult, nefericirea va dispărea.
Realitate (șef de departament): valoare 8
Așteptare de promovare: valoare 0
Nefericire: –8
Așteptările sunt, de exemplu, sursa principală a crizei vârstei de mijloc la bărbații maturi. Când trec de o anumită vârstă, mulți domni își dau seama că reușitele lor personale sau profesionale nu se potrivesc cu imaginea pe care și-o formaseră cu privire la ceea ce ar fi trebuit să realizeze până
atunci. Nefericirea pe care o simt față de diferența dintre așteptare și realitate este cea care declanșează o tulburare pe care cărțile o numesc de obicei „criza de la cincizeci de ani“.
Se pare că Occidentul susține cu orice preț ideea că a fi fericit înseamnă să
nu suferi. Dezvoltând capacitatea de a limita suferința, a pierdut concomitent abilitatea să o înfrunte.
În schimb, în cealaltă parte a lumii, persoanele educate în culturile orientale par să aibă o capacitate mai mare de a accepta durerea și suferința; și chiar admițând că ambele sunt fenomene umane universale, ne surprinde toleranța pe care cele mai sărace țări din Asia o au față de acestea.
