Așa gândești.
„S-ar putea continua!… Ce interesant!“
Și atunci îți ițești capul pe ușă și-ți dai seama că planul la care ai ajuns este la fel de mare ca și celălalt, sau poate chiar mai mare.
Privești aproape instinctiv în capătul celălalt și vezi că pe partea cu noul plan ușa nu are clanță. Asta înseamnă, și deduci repede, că, dacă te-ai hotărî să intri, arcul ar închide ușa și nu te-ai putea întoarce. Și-ți spui cu voce tare:
Nu, doar n-am înnebunit.
Închizi din nou ușa și stai cât se poate de liniștit o oră, două ore, trei zile, trei ani, nu contează cât.
Și, într-o zi, îți dai seama că te plictisești foarte mult, ai senzația că totul este la fel și că nu e nimic nou de făcut și că ai putea continua.
Atunci deschizi din nou ușa și treci în partea cealaltă cu puțin mai mult din trup. Blochezi ușa cu piciorul și te întorci ca să le spui celor care se află în apropiere:
Auzi ț i, veni ț i cu mine să explorăm alt plan.
Cei care te aud, nu foarte mulți, spun:
Ce alt plan?
Ce vorbe ș ti?
Încerci să explici:
Cel pe care l-am descoperit, este pe-aici, după u ș ă…
Ce u ș ă?
Nu e nici o u ș ă.
Despre ce vorbe ș ti?! spun cu to ț ii.
E clar. Ei nu pot înțelege.
Și atunci ai în față marea provocare: dacă ai îndrăzni să treci în celălalt plan, ar trebui să treci singur. Nici unul dintre prietenii pe care ți i-ai făcut aici nu poate să treacă împreună cu tine. Fiecare va putea trece singur când îi va veni momentul, care nu este acesta, pentru că acesta este al tău, doar al tău.
Singur nu trec, dai sentin ț a.
Pentru că este dureros să-i lași pe toți de cealaltă parte. Să-i lași în urmă pe cei pe care-i iubești și care te iubesc.
Îi aștept, le promiți fără ca ei să știe.
Dar timpul se prelungește, gâtul te doare și plictiseala devine aproape insuportabilă.
Și înduri.
Și-ți inventezi consolări.
Și renunți la anumite gânduri și la multe impulsuri.
Și te plictisești de viața ta, care pentru ceilalți este minunată.
Și nimeni nu te înțelege.
Și totul își pierde sensul și importanța.
Până când, într-o zi, pe neprevăzute, într-un impuls, o faci.
Treci de ușă, aceasta se închide, așa cum știai deja, și te afli în noul plan.
Cei care au rămas în urmă cred că ești un model pentru ei.
Îți cer sfaturi, tu le dai; îți povestesc problemele lor și tu îi asculți; dar nimeni nu le poate înțelege pe ale tale: pur și simplu ești în alt plan.
Nu este un merit, este o întâmplare.
Cei din planul anterior aplaudă din ce în ce mai mult și îți strigă numele, dar tu aproape că nu-i mai auzi. Poate pentru că n-ai atâta nevoie de admirația lor.
Privești în față noul plan. Simți un ciudat déjà-vu.
Ești din nou aici.
Ești singur.
