Via ț a este o promisiune, ob ț ine-o.
Via ț a este triste ț e, suport-o.
Via ț a este un imn, cântă-l.
Via ț a este o luptă, accept-o.
Via ț a este o tragedie, înfrunt-o.
Via ț a este minunată, nu o distruge niciodată.
Fiindcă via ț a este via ț ă, trăie ș te-o.
Când vei părăsi acest plan pe care-l traversezi astăzi, vor rămâne în tine toate amintirile a ceea ce ai trăit, dar vei pierde aproape tot ce ai obținut în relațiile cu ceilalți, aproape tot ce ai cules din legăturile cu ceilalți.
Ești cel mai bun prieten al tuturor, dar nimeni nu este prietenul tău. Toți contează pe tine, dar tu simți durerea de a nu mai avea nimic de-a face cu ei.
Nu se întâmplă întotdeauna așa, dar închipuie-ți asta.
Trebuie să accept că există o pierdere pe care trebuie să o plâng, iar eu sunt cel care trebuie să țină doliul.
Când trec, celălalt nu pierde nimic, nici măcar pe mine.
Eu sunt cel care lasă totul, chiar și plăcerea narcisistă de a fi „unul dintre cei care au sosit“.
Și nu e vorba că locul acela de acolo, sus, ar fi un loc pentru a-i umili pe ceilalți, dar, fără îndoială, era mai posibil să mă mândresc de acolo decât din noul plan. După ce treci nu te mai poți umfla în pene în fața nimănui, mai ales având senzația că ești din nou insignifiant.
Poate că nici nu știi că te afli în alt plan, poate că nici nu știi ce s-a întâmplat, cert este că, brusc, ai început să te simți neînsemnat, ca în urmă
cu ceva vreme.
Și, desigur, nu te simți în stare să proclami asta, nici să te fălești, în cel mai bun caz doar să înduri.
Dar, din planul anterior, cineva pare să înțeleagă faza cu trecerea și îndrăznește să spună:
E ș ti în alt plan, super! E ș ti un iluminat.
Iar tu îi spui sincer:
Cine? Eu, iluminat? Mă simt un nimeni, un incapabil.
Iar ceilalți se miră de umilința ta.
Deși, desigur, nu toți rămân uimiți.
Câțiva șmecheri i-au auzit pe cei care au trecut în alt plan spunând că nu sunt, că nu știu, că nu pot și consideră această frază un mod de a-ți ascunde pretenția vanitoasă de a primi laudele rezervate înțelepților modești.
Uneori, să arăți că ești neînsemnat este o manipulare, o manevră
exhibiționistă pentru a-i impresiona pe naivi, pentru exterior.
Și nu este vorba despre cei care se află în vârful planului anterior; aceia se pot mândri cu ceea ce sunt. În orice caz, și-au câștigat meritele.
Manipulatori sunt cei lași, complexații, nenorociții de doi bani dintotdeauna.
Adică și acest „nu sunt nimeni“ poate fi o manipulare din umbră, o declarație a vanitoșilor care, cunoscând umi lința celor iluminați, concurează la titlul de cel mai umil și pentru a stabili astfel, chipurile, cine este cel mai iluminat.
Nici un popor nu pune atâta preț pe inteligență și pe cunoaștere ca poporul evreu, ce-i drept. Dar, de asemenea, adevărul este că nici un popor nu-și ia atât de mult peste picior falșii săi înțelepți și iluminați ca evreii, poate pentru a-și dovedi autentica înțelepciune, cea care provine din a râde de propria persoană.
Într-un cartier din ora ș ul evreiesc Lublin se întâlnesc trei bărba ț i foarte importan ț i ai comunită ț ii: rabinul cartierului, rabinul satului ș i marele rabin al Poloniei.
To ț i trei se află într-un bărule ț , bând ceai, în timp ce Schimel, băiatul de prăvălie, mătură podeaua. Dintr-odată, rabinul cartierului oftează ș i spune cu voce tare:
– Când mă gândesc la Dumnezeu, mă simt atât de neînsemnat…
Rabinul satului nu vrea să rămână mai prejos văzând atâta dovadă deumilin ț ă ș i atunci ridică cea ș ca ș i zice:
– Să bem pentru norocul tău. Te sim ț i neînsemnat, ce noroc! Când eu mă
gândesc la Dumnezeu, mă simt un nimic… nimic.
Marele rabin al Poloniei îi ascultă pe cei doi, se gânde ș te un minut ș i spune:
– Vă ascult ș i mă cuprinde invidia. Voi vă sim ț i ț i neîn semna ț i sau nimic…
Când mă gândesc la Dumnezeu, eu mă simt… mai pu ț in decât nimic.
Se a ș terne tăcerea. Se aude doar zgomotul măturii sărmanului Schimel din Lublin.
