Singur, trist, temător și, din când în când, disperat.
De ce toate astea?
Dintr-un motiv simplu:
Te simți din nou mic și neînsemnat.
Și, mai rău, un nimic care are conștiință și își amintește că a fost aproape un Dumnezeu.
„Acolo eram aplaudat de toți ceilalți, aici nu mă cunoaște nimeni.“
„Înainte îi aveam în jurul meu pe toți prietenii mei, de aici nici unul dintre ei nu înțelege nici măcar ce spun.“
„Am pierdut tot ce aveam bun pentru a câștiga asta, unde nu este bună
decât perspectiva.“
Din când în când, de ce să negăm, apare un fel de regret.
La un moment dat, când ai început să arunci și tu o privire, prietenii tăi cei mai buni ți-au zis:
Unde te duci?
Oare nu ț i-e bine aici?
Rămâi.
Poate că ar fi trebuit să le dai mai multă ascultare.
Poate că te-ai grăbit.
Le-ai răspuns:
Voi nu în ț elege ț i, vă în ș ela ț i.
Poate că nu se înșelau.
Treci de la regret la autoreproș.
Ei sunt în continuare în locul lor și se bucură, iar tu ești aici și te chinuiești.
Ai trecut din proprie voință de la gloria absolută de a fi idolul tuturor la a fi ultimul nimic al acestui nou plan.
Cine se înșela?
În acest punct cred că nimeni nu se înșală, pentru că nu este vorba despre reușite și greșeli.
Există momente, există vremuri, există oportunități în fiecare dintre poveștile noastre.
Din fericire, neliniștea durează puțin.
La urma urmelor, nu mai poți face nimic.
De bine, de rău, acest loc nou este cel mai bun loc unde te-ai putea afla.
Nu există greșeli, există situații diferite și planuri diferite.
Cu o zi înainte de a deveni medic, eu eram cel mai remar cabil dintre toți studenții facultății. Pe mine mă consultau toți ceilalți studenți. Când făceam de gardă la spitalul Haedo eram cel mai mare student care făcea practică, iar toți ceilalți erau „cățeluși“, cum erau numiți cei care făceau treaba grea a stagiarilor.
La Institutul de Chirurgie Luis H. Güemes, unde împăr țeam ordine și instrucțiuni în ultima mea gardă, pe 15 mai 1973. Am devenit medic opt zile mai târziu, pe 23 mai. A doua zi, în același spital, eu eram ultimul cățel al medicilor, cel care făcea gărzile pe care nimeni nu voia să le facă, cel care-i lua pe pacienții care vomitau, cel care trebuia să stea de veghe noaptea, care nu ieșea să mănânce, ultimul din turmă, unde nu mă băga nimeni în seamă, nici măcar cei care făceau practică, cei care în realitate depindeau de alt medic sau de noul stagiar mai mare.
Erau efectele nedorite ale schimbării de plan.
Ar fi fost mai bine să nu-mi iau licența?
Sunt sigur că nu, dar pot să înțeleg de ce am crezut că da.
Chestiunea referitoare la cum să faci să dai înapoi lasă loc altor întrebări mult mai importante, orientate spre viitor.
Și acum ce-i de făcut?
Va trebui să străbat din nou tot planul, ca să ajung sus și să descopăr alt plan?
Cu siguranță.
Și știi, chiar dacă apoi uiți, că va exista un nou tavan mai încolo și o nouă
ușă și un „nou plan“.
