– Plec, spune omul.
– De ce, bunicule?
Omul îi poveste ș te ce i s-a întâmplat cu Monica ș i cu Horacio ș i adaugă:
– Asta nu este pentru mine!
– Dar, bunicule, gânde ș te-te la legea compensa ț iei, spune recep ț ionera pe un ton complice, este Horacio cu clisma, dar mai este ș i Monica…
– Asta e problema, nu pot să stau aici gândindu-mă la legea compensa ț iei, prefer întotdeauna să evaluez prin cealaltă lege, a costului ș i beneficiului.
– Nu în ț eleg, spune tânăra.
– Să vă explic, dragă domni ș oară. Pot avea, cu pu ț in noroc, trei erec ț ii pe an, dar fără nici o îndoială trag cel pu ț in două vânturi pe zi.
Revin la subiect: cu sau fără compensații, dacă nu ne vom bucura niciodată
de aceleași lucruri, dacă nu vom putea savura aceleași fructe, dacă nu suntem în stare să simțim împreună plăcerea de a trăi, atunci vom sfârși prin a ne despărți.
Nici o lege a compensațiilor nu este de folos pentru a susține legăturile, cu atât mai puțin o legătură amoroasă, cu atât mai puțin legătura terapeutică.
Ce trist ar fi să-ți clădești o relație importantă, o prietenie, o iubire, o familie, o legătură terapeutică doar cu acei oameni care sunt în stare să-ți fie alături numai în momentele cele mai întunecate!
Pentru orice relație importantă, este esențial ca celălalt să-ți poată fi alături, de asemenea și mai ales în momentele de bucurie; doar astfel va putea fi alături de tine în momentele cruciale.
Terapeutul trebuie să accepte că nu este doar un expert în nenorociri, nici doar un însoțitor ideal pentru momentele grele.
Această moștenire sinistră, cum o numesc eu, nu a fost destinată să
configureze rolul terapeutului, dar l-a influențat.
Acestea sunt prejudecăți care fac parte din limitările terapeutului. De aceea semnalez în acest capitol nevoia de a ne elibera de ele.
Când nu putem să râdem împreună de nimic, nu există niciodată întâlnire.
Nu ne-am întâlnit ca să suferim împreună, ci pentru a păși împreună.
Limitări ale procesului terapeutic
În formarea noastră psihiatrică, nimeni nu a auzit de prea multe ori cuvântul fericire. Când ne referim la obiectivele terapeutice, vorbim în general despre modul de a alina simptomele de depresie sau anxietate ale pacientului, despre cum să rezolvăm conflictele interioare și despre problemele de relaționare, dar niciodată nu menționăm ca obiectiv clar atingerea fericirii.
În general, psihoterapia se adresează obstacolelor psihologice care se interpun în drumul spre ceea ce căutăm și se presupune că, atunci când este pe deplin eficientă, le nimi cește pe toate.
Totuși, în ciuda ajutorului enorm pe care l-ar reprezenta eliberarea de toate obstacolele, aproape niciodată eliminarea lor nu va fi de ajuns pentru a ne face fericiți, la fel cum faptul că ni se vindecă un picior rupt nu ne face vedete ale patinajului artistic.
Psihologie și rațiune
Chiar și la terapeuții cu o formare mai solidă este indubitabil că, din perspectivă occidentală, totul se orientează spre stabilirea originii problemelor și, prin urmare, modurile de a analiza fiecare situație sunt întotdeauna impregnate de puternica noastră tendință raționalistă, care, după cum este evident, pornește de la supoziția (nu întotdeauna nimerită) că există o explicație pentru orice.
Pentru a pierde definitiv calea, raționamentul nostru se sprijină de multe ori pe anumite premise pe care le considerăm indiscutabile, când de fapt nu sunt.
Psihologia a demonstrat că există condiționări educative, în general nu foarte conștiente, și multe obișnuințe legate de anumite experiențe personale care au lăsat urme de neșters în mintea noastră.
Fiindcă se presupune că totul are o explicație în această viață, când nu se găsește cauza anumitor comportamente sau probleme, apare tendința de a o localiza întotdeauna în partea ascunsă, uitată sau reprimată a incon știentului nostru.
Și, până la un anumit punct, această dispersare este destul de logică…
Dacă, din cine știe ce motiv, aș decide că cheia pe care o caut se află
fără doar și poate în acest dulap și, în ciuda convingerii mele, n-aș
găsi-o, aș ajunge cu siguranță la concluzia că există un compartiment secret.
Pentru unii colegi, aceste elemente determinante nici măcar nu aparțin inconștientului nostru, ci corespund unor condiționări și urme lăsate de vieți anterioare.
Sincer, cred că există în unii dintre noi – psihoterapeuți, psihanaliști sau și unii, și alții – o tendință de a sublinia în exces rolul inconștientului când vine vorba să căutăm originea sau explicația pentru problemele noastre, care, deși sunt legate de condiționările care ne subjugă, nu sunt neapărat interzise privirii noastre, nici nu sunt independente de decizia noastră de a ne elibera de ele.
Un avion se deplasează pe pistă la fel ca un automobil, dar își îndeplinește rolul de avion doar când se ridică în aer, adică în spațiul tridimensional. La fel, chiar dacă omul este o ființă umană, este și ceva mai mult decât o ființă
umană; este o persoană, iar asta implică o dimensiune care are mai multă
legătură cu autonomia sa: aceea a libertății sale.
Evident, libertatea omului nu este o libertate în raport cu con -
diționările biologice sau psihologice, ci este libertatea de a lua atitudine în ceea ce privește toate condi ționările și de a alege propria cale.
Fericire și spiritualitate
