Doctorii Karni și Ungerleider au demonstrat, cu hărți cerebrale continue, că
zonele cerebrale care intervin într-o sarcină de învățare a oricărei funcții motoare se dezvoltă și se extind gradual, pe măsură ce subiectul devine mai eficient și mai rapid. Asta pare să confirme că practica obișnuită a unei sarcini creează celule noi și stabilește conexiuni neuronale noi. Aceste rețele, adevărate sisteme dobândite, modifică și amplifică „conse cințele“
fiecărei informații noi și multiplică efectele dezvoltării individului.
În cadrul unui cunoscut experiment, David McClelland, psiholog la Universitatea Harvard, a arătat unui grup de studenți un film despre Maica Tereza îngrijind bolnavii și sărmanii din Calcutta. Studenții au declarat că
filmul le-a stimulat sentimentele de afecțiune și solidaritate. După o săptămână, a fost analizată saliva studenților și s-a descoperit o creștere a nivelului imunoglobulinei A, un anticorp care ajută la combaterea infecțiilor respiratorii și la protejarea organismului.
Medicină și logoterapie
Într-o perioadă de criză mondială precum cea prin care trecem, mediciitrebuie neapărat să se ocupe ș i de filosofie. Boala gravă a epocii noastre o reprezintă plictiseala ș i lipsa unui scop.
Profesor W. Farnsworth Universitatea Harvard
Medicului, și mai ales psihoterapeutului, i se pun întrebări de natură nu propriu-zis medicală, ci filosofică, pentru care probabil că este slab pregătit.
Unii pacienți apelează la psihiatru pentru că se îndoiesc de sensul vieții lor sau inclusiv pentru că sunt disperați să găsească vreun scop al vieții. În acest context, Frankl vor bește despre frustrare existențială.
„În esență, nu este vorba despre nici o patologie“, lămu rește genialul logoterapeut, „dar, dacă o vom considera o nevroză, ne aflăm în fața unui tip nou, pe care l-am numit nevroză noogenă.“
Această lipsă de scop sau pierdere a direcției constituie adevăratul motiv al venirii la cabinet (explicit sau nu) pentru mai bine de 40% dintre pacienții
care fracventează cabinetele psihoterapeuților din Anglia și Statele Unite, conform statisticilor provenite de la Harvard și Columbia.
Un medic care nu este în stare să facă diferența dintre această frustrare și nevrozele clasice va renunța probabil la cel mai puternic instrument pentru a-i ajuta pe pacienți: orientarea omului spre scara sa de valori și stabilirea unui scop în viață.
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu nevroticii psihogeni, în cazul acestor pacienți nu este niciodată valabil să gândim în termeni de evitare a tensiunilor. Nu este vorba despre echilibru static cu orice preț, ci, mai mult ca niciodată, despre homeostază (autoreglarea dinamică a individului ca întreg).
3) Formarea terapeutului
În mod paradoxal, mulți dintre cei care reușesc să obțină o licență pentru a lucra ca terapeuți nu au avut neapărat nevoie să-și demonstreze înțelepciunea, bunul-simț, intuiția sau inteligența. Uitându-ne cu atenție la antecedentele lor, presupunem că și-au clădit o bună reputație doar prin certitudini, perseverență și ceva memorie. De parcă asta ar fi puțin lucru, prea mulți psihoterapeuți își aleg profesia din postura de suflete zbuciumate ce caută soluții pentru ei înșiși. O condiție derivată dintr-un mecanism de apărare pe care psihanaliza îl numește formare reactivă. Același care îi determină pe mulți indivizi cu tendințe asasine să devină măcelari sau chirurgi (iar asta NU înseamnă că toți măcelarii și toți chirurgii sunt poten -
țiali asasini), pe mulți poten țiali delincvenți să studieze dreptul și pe mulți ipohondri să studieze medicina.
A-l însoți pe cel care suferă
Rolul terapeutului constă, după cum o spune și originea cuvântului²⁴, în asistarea celui care suferă, a bolnavului, pacientului (cel care îndură).
Dacă adăugăm asta la limitările exprimate în paragraful anterior, nu este de mirare că mulți colegi lipsiți de expe riență au susținut această poziție ciudată cu privire la ceea ce „dovedește“ interesul față de aproapele nostru: sacrificiul.
Ideea pe care am moștenit-o este că adevăratul tău prieten, acela care te iubește sincer, căruia îi pasă de tine, este acela care te poate ajuta în cele mai grele momente, cel care poate să plângă cu tine când suferi, cel care poate să sufere cu tine când pătimești, cel care îți poate ține companie în cele mai grele momente.
„Fiindcă este foarte ușor“, spune lumea, „să fii alături de cineva când este bucuros; greu este să-i fii alături când suferă.“
Ce chestie… nu? Experiența îmi spune că este exact invers.
Este foarte ușor pentru cel care plânge să întâlnească pe cineva care să-i fie alături, care să-i pună mâna pe umăr și să-i spună: bietul de el!
Nu este nevoie de consultarea unui terapeut pentru asta.
Este atât de ușor ca unui om să-i fie milă de cineva! E suficient să te miști puțin și să cauți persoana indicată.
De exemplu, dacă cineva începe să plângă în mijlocul Pieței Centrale, zece persoane se apropie și spun: Bietul de tine! Ce-ai pățit? Cu ce te pot ajuta?
În schimb, dacă cineva începe să râdă în hohote în mijlocul pieței, nu se apropie nimeni. Iar dacă se apropie cineva, o face ca să întrebe: „De ce râzi, idiotule?“
Este mai greu să găsesc pe cineva care să se bucure de bucuria meadecât să întâlnesc pe cineva care să fie în stare să sufere alături demine.
Suferința noastră este atât de universală, atât de generică, încât ne dor aproape aceleași lucruri; așa că a întâlni pe cineva care să sufere din cauza a ceea ce mă doare pe mine este simplu, trebuie doar să caut.
Întotdeauna sunt capabil să-mi pară rău de durerea ta.
Îți pot fi alături căutându-mi propria durere interioară, pentru a o însoți pe a ta.
Dar când e vorba de bucurie, aproape întotdeauna apar problemele.
Modul nostru de a ne bucura este atât de personal…!
De fapt, înainte de a alege un tovarăș de drum, este recomandabil să
evaluăm următorii parametri:
•Îl amuză majoritatea lucrurilor care mie mi se par amuzante?
•Oare râde de aceleași lucruri de care râd eu?
•Oare poate să se distreze cu mine pe seama lucrurilor care pe mine mă
