De exemplu, dacă eu aș fi supărat pentru că scriu această carte despre fericire, și nu despre altceva, nu m-aș bucura de ceea ce scriu.
Dacă tu, care o citești acum, te-ai enerva pentru că eu spun ceva ce nu vrei să spun, atunci nu te poți bucura de lectura cărții.
Nu spun că trebuie să-ți placă, te rog să nu te superi.
Nu pun în discuție dacă un lucru sau altul este bun sau rău, nici măcar nu vorbesc despre a aplauda sau a cădea de acord, mă refer pur și simplu la a accepta.
E o mare diferență între a accepta și a fi de acord.
A accepta înseamnă a-mi da seama că ceva este a ș a cum este; să nu mă
mai opun acestui lucru pentru că a ș a este ș i, începând din acel moment, să
decid dacă vreau sau nu să fac ceva pentru a schimba asta (de exemplu,fiindcă-mi doresc ca o situa ț ie să fie diferită).
Desigur, în relațiile interpersonale, acceptarea este cheia care începe să
deschidă poarta legăturii.
Dacă eu nu te pot accepta așa cum ești, nu mă pot bucura de compania ta.
Dacă vreau să fii diferit, atunci nu mă voi putea bucura de compania ta nici acum, nici altă dată.
O provocare a pacientului este aceea de a-și da seama că această legătură
sănătoasă care se stabilește cu terapeutul se poate repeta în afară, în viața reală.
După cum am spus deja, cealaltă condiție a unei vieți adevărate este angajamentul.
Vehemența cu care scriu asta este un exemplu pentru ce vreau să arăt.
Scriu asta luându-mi angajamentul. Indiferent dacă ești de acord cu mine, indiferent dacă nu ești deloc de acord cu ce gândesc, aceasta este părerea mea.
Angajamentul meu este felul meu de a spune lucrurilor pe nume, așa cum cred eu.
Dar trebuie să ai grijă să nu te lași convins, pentru că angajamentul face să
pară totul atât de convingător, încât omul tinde întotdeauna să creadă că
celălalt spune un adevăr incontestabil. De fiecare dată când ascultăm pe cineva implicat în ceea ce spune, îl simțim ca fiind adevărat.
Ceea ce scriu pare adevărat pentru că scriu implicat.
Dar angajamentul tău este să te întrebi: „Ce a scris prostănacul ăla pare adevărat… oare o fi adevărat?“
Angajamentul tău este să nu te lași păcălit,
angajamentul tău este să n-ai încredere în „cei care știu“, angajamentul tău este să pui la îndoială fiecare lucru și să-l confirmi sau nu.
Înainte de a veni la cabinet, pacientul trebuie să înțeleagă că orice terapie are nevoie de asumarea unui angajament în timpul procesului și, mai ales, după terminarea acestuia.
La ce folosește să-ți dai seama de adevăratul tău vis, dacă închei apoi terapia spunând că îți va complica efortul tău de a merge înainte?
La ce folosește să scoatem la lumină toate reziduurile care sălășluiesc în subconștientul nostru, dacă apoi fugim cu ochii închiși sau amânăm pentru totdeauna sarcina curățării?
Aceasta este provocarea pacientului dacă își dorește cu adevărat ca terapia pe care o urmează să-l ajute să fie fericit:
Să accepte că drumul lui este plin de condiționări care, de multe ori, îl împiedică să fie cine este.
Să se angajeze să curețe permanent acea cale.
Să se conecteze cu umilința celui care acceptă că, pentru acea sarcină, s-ar putea să aibă nevoie de ajutor.
Limitările terapeutului
Aproape toți terapeuții afirmă în privat că majoritatea colegilor nu sunt cu adevărat competenți.
Asta nu se datorează, sunt sigur, faptului că fiecare psihoterapeut îi disprețuiește pe ceilalți, ci mai multor difi cultăți pe care cu toții le percepem în calitate de experți în sănătate.
Aceste dificultăți au legătură cu trei lucruri: 1) discuția eternă privitoare la statutul psihoterapiei de artă sau ști ință; 2) profilurile și capacitatea specifică dezvoltată de terapeuți pentru a înfrunta anumite teme; 3) geșelile descoperite în formarea multor colegi dedicați asistenței psihologice.
1) Psihoterapia: artă sau știinţă?
În introducerea cărții sale Psihanaliză și existențialism, Victor Frankl îi numește pe psihoterapeuții contemporani „generația sceptică“. Susține că
am devenit atât de precauți, atât de neîncrezători în colegi și în noi înșine, atât de bănuitori în privința semnificației succeselor noastre și a validi tății cunoștințelor noastre, încât nici măcar n-am mai putea găsi un răspuns acceptabil la întrebarea principală a oricărei psihoterapii: ce este sănătatea mintală?
Ca să nu mai vorbim despre cele mai complicate întrebări în acest sens: ce înseamnă să vindeci un pacient? Sau o întrebare și mai grea: cum acționează psihoterapia?
