Această reabordare este departe de a fi o atitudine de umilă modestie.
De când cu interogațiile din The Freudian Fallacy²³, nu mai este un secret că, oricare ar fi metodele și tehnicile folosite, mai bine de trei sferturi dintre pacienții care merg la terapeut ajung să se simtă mai bine. Asta înseamnă că
trebuie să disprețuim psihoterapia? Sau, mai degrabă, confirmă părerea lui Alexander, care spunea că, în toate formele psihoterapiei, personalitatea terapeutului este un instrument primordial?
Trebuie să avem grijă cu acest concept deoarece, considerând psihoterapia o simplă artă, se deschid larg ușile pentru astrologie, tarot, terapia cu îngeri și șarlatanie.
Într-adevăr, ar trebui să avem grijă și în ceea ce privește extrema opusă. A crede că actul terapeutic este instrumentul unei tehnici științifice complexe care, executată cu precizie, îl va duce pe pacient la rezultatul dorit ar putea reduce procesul terapiei la un simplu curs de control mental.
Mi se pare evident că psihoterapia este suma ambelor: o artă și o știință.
În funcție de înclinația fiecărei școli psihoterapeutice, spre o extremă sau spre cealaltă, apare un spectru amplu de sute de păreri, modele și terapeuți.
Cei apropiați de extrema artistică vor crede și vor lucra la provocarea întâlnirii existențiale (Jaspers și Binswanger), pe când cei apropiați de extrema știin țifico-tehnică se vor sprijini cu siguranță pe teoria transferului în sens psihanalitic sau pe tehnici precum antrenamentul auto gen al lui Schultz.
Nu încape îndoială că, oricât de dotat ar fi profesionistul, metodaterapeutică necesară va trebui să depindă în mare măsură departicularitatea pacientului, de afecțiu nea sa sau de motivul pentru care a venit la consult.
Parafrazând celebra frază a lui Beard: „Când un medic tratează la fel două
cazuri ale aceleiași boli, mai mult ca sigur tratează greșit cel puțin una din ele“.
Conform majorității terapeuților, metoda psihoterapeutică aleasă este o ecuație cu două necunoscute, pentru că nu se poate aplica aceeași metodă la toți pacienții, așa cum nici orice intervenție nu poate fi executată de orice terapeut (evident, nici un medic nu poate stăpâni la fel toate tehnicile).
Având în vedere aceste idei, ar trebui să ascundem diferențele dintre diversele metode terapeutice individuale?
Nu (dar n-ar trebui să le exagerăm importanța). Este vorba că trebuie să ne dăm seama că nici o școală psihoterapeutică nu mai poate fi exclusă dintre celelalte.
Asta înseamnă că trebuie să cădem într-un eclectism îndoielnic și ieftin și să-l adoptăm ca sistem?
Îndoielnic și ieftin, NU.
Eclectism… Susțin că da.
Era demult un în ț elept care studia Biblia ș i care spunea că nu crede în Dumnezeu.
Într-o zi, în timp ce în ț eleptul citea un verset din Cartea Sfântă încercând să-l interpreteze, un bărbat din sat a intrat în bibliotecă.
– Maestre, i-a zis, ce mă bucur să vă întâlnesc! De mult îmi doream să vă
cunosc, pentru că eu sunt ateu, la fel ca dumneavoastră.
– Aaaa… ce bine, i-a spus maestrul. Poate ai putea să mă aju ț i cu analiza acestui text biblic…
Ș i i-a întins cartea.
Bărbatul s-a îndepărtat spunând:
– Eu?… Nu, eu nu ș tiu nimic despre Biblie.
– Cite ș ti atunci Coranul? a întrebat bătrânul.
– Coranul? NU.
– Atunci te dedici pe deplin Talmudului…
– Nu, n-am timp pentru lucrurile astea. În plus, eu sunt ateu.
– Nu te în ș ela, i-a zis în ț eleptul. Tu nu e ș ti ateu, e ș ti pur ș i simplu ignorant.
Nu sunt în favoarea eclectismului celor care îl susțin pentru că știu puține lucruri, ci al acelora care-l practică deoarece știu multe lucruri.
2) Profil și capacităţi specifice terapeutului
Pentru a fi un bun psihoterapeut este nevoie nu doar de cunoașterea psihologiei, ci și de înțelepciune și de o oarecare aptitudine înnăscută
pentru a comunica cu oamenii, două calități greu de găsit. Evident că este nevoie de mai mult talent social pentru a fi un bun psihoterapeut decât pentru a fi un bun odontolog. Un odontolog are nevoie de multă cunoaștere și multă îndemânare, dar nu este nevoie să comunice ușor cu oamenii, nici să aibă o înțelepciune dezvoltată sau un bun-simț profund (de fapt, cunosc odontologi foarte buni cărora le lipsesc aceste două caracteristici în aceeași măsură în care toți terapeuții pe care i-am cunoscut sunt lipsiți de trăsăturile indispensabile pentru a fi odontologi).
Psihologie, genetică și biologie
Este demonstrat faptul că ne-am născut cu un creier înzestrat, din punct de vedere genetic, cu anumite modele de comportament instinctiv; suntem predispuși din punct de vedere mental, emoțional și fizic să reacționăm corespunzător pentru a supraviețui.
Acest ansamblu esențial de instrucțiuni înnăscute este predeterminat în modele de activare neuronală și în com binații comunicaționale specifice între zone diferite ale creierului, care acționează ca răspuns la orice eveniment, experiență sau gândire dată. Dar rețeaua creierului nostru nu este statică, nici nu este fixat în mod irevocabil. Și creierul nostru este adaptabil. Neurologii au dovedit faptul că creierul este în stare să creeze modele noi, combinații noi de celule nervoase și de neurotransmițători, forme noi de a trimite mesaje între celulele nervoase ca răspuns la informații noi. Noile științe constată zi de zi că vechiul concept conform căruia un creier care îmbătrânește iremediabil nu este în stare să dezvolte neuroni noi (pe care l-au învățat toți medicii din generația mea) este absolut fals și demodat.
În prezent se știe că sistemul nostru nervos central (inclusiv creierul) este mult mai puțin „mumificat“ decât se credea în urmă cu douăzeci de ani.
Suntem într-adevăr în stare să schimbăm, să refacem și să creăm conexiuni intercerebrale în ritmul unor noi moduri de gândire sau al noi experiențe.
Ultima veste bună (foarte bună, de fapt, pentru unele patologii și boli degenerative, precum și pentru mii de persoane care au suferit leziuni cerebrale) este confirmarea că există posibilitatea să se dezvolte în continuare și fără limite noi neuroni.
