Multe persoane au prea mari așteptări de la psihoterapie, iar aceasta, în sine, nu poate face prea multe.
Nu poate, de exemplu, să ne garanteze fericirea.
Acesta este motivul principal pentru care atâția oameni se conving că
psihologia nu are scop și că religia este tot ce au nevoie pentru a fi fericiți, dat fiind că religia poate oferi un sens și un scop și, astfel, deschide calea pentru a ne apropia de fericire.
Nu e vorba că nu sunt de acord cu asta sau că aș vrea să deranjez pe cineva, îmi doresc doar să fie clar, ca să merg mai departe cu expunerea mea, că
uneori nici religia nu este de ajuns.
Fericirea despre care unele persoane susțin că se poate obține exclusiv cu ajutorul religiei este deseori rodul unei abordări superficiale a vieții, asupra căreia nu se reflectează.
Dar o persoană fericită este mult mai mult decât un animal satisfăcut.
O persoană fericită este absolut conștientă de sine.
Nu mi se pare înțelept să susțin că Dumnezeu m-a creat doar pentru a ajunge să am satisfacția animalelor și cu atât mai puțin pentru a nu fi fericit.
Am cunoscut câteva persoane care se consideră religioase (oare sunt?), care au ajuns la simplitatea și lipsa fățărniciei renunțând la viața în lumea reală, disprețuind importanța de a se cunoaște pe ele însele sau de a-și cunoaște mediul înconjurător și folosind conceptele valoroase ale credinței doar pentru a căuta consolare sau protecție.
După episodul cu Adam și Eva lângă pomul cunoașterii, pare clar că ne aflăm aici pentru a învăța cât mai multe despre noi înșine și despre viață.
Provocarea divină, așa cum o văd eu din afara Paradisului, este aceea de a reuși să fim fericiți și în stare să-l ajutăm pe aproapele nostru, chiar și având această cunoaștere.
A folosi religia ca pe un scut pentru a ne proteja de propria cunoaștere înseamnă să folosim greșit religia, ceea ce duce la deformarea acesteia.
A folosi psihologia pentru a ne înfrâna nevoile spirituale înseamnă a-icere psihologiei să se ocupe de ceea ce, ca știință, nu cunoaște și nu stăpânește.
S-ar putea ca unii religioși fanatici să încerce să modeleze religia în funcție de psihicul lor tulburat. Dar există, de asemenea, cei mai buni credincioși, cei mai sănătoși din punct de vedere psihic, aceia care sunt în stare să găsească în psihologie unele adevăruri și să le aplice la nivel personal și la nivelul întregii lumi.
S-ar putea ca unii psihoterapeuți fanatici să încerce să modeleze psihologia în funcție de poziția lor tulburată de fundamentalismul ateu.
Dar există, de asemenea, profe sioniști ai sănătății sănătoși din punct de vedere religios, fie că sunt sau nu credincioși, în stare să găsească în spiritualitate importanța unor căutări și să se ocupe de ele pentru ei înșiși și pentru pacienții lor.
Calea spre fericire
Fericirea este întotdeauna un drum al adunării.
Se adună spiritualitatea și știința.
Se adună reflecția și acțiunea.
Se adună intelectul și sentimentul.
Se adună lupta și acceptarea.
Se adună etica și înțelegerea.
Și, mai ales, cel mai greu, se adună pasiunea și cumpătarea.
De fapt, cronica cuceririi fericirii ar putea fi istorisirea felului cum fiecare dintre noi a reușit să-și păstreze pasiunile fără să cadă în excesele iraționalului, un fel de măsură pasionată. Întotdeauna îmi place să atrag atenția asupra sensului deformat al cuvintelor. În lumea noastră, care supraevaluează puterea pasiunilor, chiar dacă se teme de ele, multă lume asociază moderația cu plictiseala. Și, deși este adevărat că uneori viața cumpătată poate părea plictisitoare, asta nu schimbă faptul că o oarecare moderație este esențială pentru fericire.
Dar această măsură, după cum am spus, trebuie să se alăture pasiunii, entuziasmului și distracției.
O viață fără aceste elemente nu înseamnă o viață moderată, ci ascetism.
O viață fără nici o urmă de cumpătare nu înseamnă o viață plăcută, ci nebunie.
O viață care adună poate fi prima cărămidă pentru a clădi o viață
fericită.
După cum am spus, o viață fericită se clădește doar dacă deasupra acelei prime cărămizi putem pune clar o săgeată care să indice direcția pe care am hotărât să o dăm exis tenței noastre.
Un terapeut ar trebui să fi luat deja o decizie în ceea ce privește sensul vieții sale.
Iar eu sunt un terapeut.
Deocamdată, ceea ce dă sens vieții mele este căutarea transcendenței.
Probabil această căutare m-a făcut să ies din cei patru pereți ai cabinetului, m-a împins să țin conferințe, m-a târât până la televiziune și foarte probabil, de asemenea, acesta este motivul fundamental pentru care scriu această carte.
Dar această transcendență nu este cea a gloriei, nici a aplauzelor, este cea a nevoii de a transmite ce gândesc, ce cred, ce am învățat de la alții mai înțelepți decât mine.
Cu siguranță această încercare de a transcende este și cea care m-a impulsionat să scriu cu puțin timp în urmă o ultimă „Scrisoare pentru Claudia“:
Înainte de a muri, fiica mea,
