– Colm, mi-ai fost de foarte mare ajutor. Poţi să-mi dai numărul tău de mobil, ca să nu te mai caut altă dată pe la administraţie?
– Da. Jen?
– Da, Colm.
– Deci, nu-i nici o urgenţă de familie?
– Nu, Colm. Îmi pare rău că am minţit. Dar nu ştiam cum altfel să dau de tine.
– Mda, bine. Super.
Internetul îmi arată că există un bar numit Wally’s şi, câteva clipe mai târziu, vorbesc cu un angajat de acolo pe care-l cheamă Trey şi care mă asigură că nu cunoaşte nici un englez (înalt, cu faţă prelungă etc.) pe nume Tom Garland. Şi nu ştie nici de vreun local Big Dave sau vreun alt Big. Mi se pare că i se rupe-n paişpe, deşi îmi urează să am o zi bună. Domnul Google îmi arată însă că există
un Al’s Diner, al cărui site se laudă cu gama variată şi calitatea burgerilor săi. Pe fotografia meniului se vede chiar şi urma unei halbe de bere în colţ, menită să
sugereze ospitalitatea, iar mie începe să-mi galopeze inima aşa cum le galopa probabil lui Woodward şi lui Bernstein când s-au dus să-l întâlnească pe Deep Throat⁴ în parcarea etajată.
– Sigur, îl cunosc, îmi spune Al însuşi. Nu-i aici acum, dar văd pe cineva care poate să-i transmită un mesaj.
Nu era Ron.
Ci Don.
Tom
Eu şi Victor ascultăm ceva Bob Dylan – superbul lui album de maturitate, cu melodii americane celebre ale lui Sinatra. E foarte greu să-mi dau seama ce-o fi în mintea iepurelui, care stă întins pe pieptul meu, cu urechile pleoştite, în peticul de soare care cade adesea pe canapea la ora asta a după-amiezii, sub o blândă adiere care-i răsfiră blana. Îmi lasă impresia că nu percepe melodiile ca pe un şir de sunete plăcute – un punct de vedere împărtăşit de mulţi dintre prietenii mei când vine vorba despre geniul muzical cu glas gutural. Peste o clipă
voi destrăma această scenă încântătoare şi mă voi întoarce la laptop, unde Dan Lake (care „trăise în mintea şi-n inima ei vreme de douăzeci de ani“) se va dovedi de fapt mort de zeci de ani – o inversare a obişnuitului schepsis din romanele poliţiste, în care mortul – surpriză! – e de fapt viu.
Premisa mi-a fost inspirată de o poveste pe care mi-a spus-o Harriet nu cu mult timp înainte de finele căsniciei noastre, despre o colegă de şcoală pe care o admirase mereu, pe nume Caroline Stamp. În decursul timpului, după ce drumurile li s-au despărţit, Harriet se gândise deseori la Caroline Stamp, imaginându-şi pentru ea diverse fire ale existenţei; într-unul era un personaj de prim rang în Ministerul de Externe; în altul apăreau mai mulţi copii şi cîţiva câini Labrador; mai era o versiune în care Caroline devenise o actriţă celebră, pe genul lui Kristin Scott Thomas; într-alta era măritată cu un sculptor pasionat, locuia pe o insulă scoţiană şi devenise ea însăşi artistă. Nici unul dintre scenariile ei nu se apropiase însă de realitate – anume că tânăra Caroline, aflată pe bicicletă, fusese strivită de un camion în vara de după absolvirea facultăţii.
Harriet aflase abia douăzeci de ani mai târziu, dintr-o întâmplare.
Fosta mea soţie mi-a spus atunci: „Tot timpul ăsta ea a fost vie în mintea mea, cât se poate de vie. Mult mai vie decât era de fapt în realitate, în viaţa reală“.
Reveria asta morbidă îmi este întreruptă de zgomotul unui vehicul oprind scurt în faţa casei. Motorul tace, cineva păşeşte pe aleea cu pietriş, până la uşa de intrare.
– Azi e ziua ta norocoasă, amigo! îmi zice Don, păşind în cameră. Lasă iepurele şi urcă în maşină. Hei, ce formulare interesantă am găsit!
Al mă conduce în biroul lui, ca să pot da telefonul. Mă altoieşte cu putere pe un umăr şi-mi zice:
– Şo pe ea, tigrule!
Mâinile îmi tremură când formez numărul.
În maşină, pe drumul încoace, Don mi-a cerut să-mi închid mobilul şi mi-a spus cum l-a sunat Jen pe Al. „Dialogul vostru e pe val“, a adăugat el, cu aerul unui actor într-un film. Iar eu i-am povestit despre cele şaptesprezece cărţi poştale.
– Nu ştiu bine de ce le-am trimis. Voiam doar să fac ceva.
– Desueta cerneală pe hârtie, a replicat el. Încă de pe vremea lui Romeo şi a Julianei lui.
– Cum ţi s-a părut glasul ei?
– Emoţionat, aş zice.
– Şi ce-a zis?
– Că nu ştie cum mi-ar putea mulţumi.
– Dar ce-a zis despre mine?
– Oh, că eşti un tip tare norocos fiindcă ai un prieten ca mine.
– Don, crezi că am putea să mergem totuşi puţin mai repede?
– Şezi blând, kemosabe. Doamna nu pleacă nicăieri.
Jen răspunde înainte chiar ca telefonul să apuce să sune.
– Tom?
– Jen!
– Oh, Doamne! Tu eşti! Ce mama naibii?
– Ai primit vederea de la mine? Vederile.
– Toate cele şaptesprezece. Urăsc jocurile de cuvinte!