Aiden
„Aventura“ din jungla thailandeză devine teribil de hazlie. Matt a trimis o serie de e-mailuri din ce în ce mai înfierbântate către agenţia de turism – în mod caraghios, fiecare poartă ca titlu, cu litere groase, Cu caracter nejudiciar; fireşte că nici unul nu va ajunge în vreun cont de e-mail.
A spumegat cu privire la „flagranta lipsă de interes demonstrată de compania dumneavoastră“, o atitudine pe care o descrie ca fiind „scandalos de lipsită de profesionalism“. A cerut să fie puse în practică „acţiuni imediate pentru a remedia această situaţie intolerabilă, plus compensaţii financiare substanţiale, pe măsura Pierderilor suferite de Reclamanţi“. De mai multe ori a făcut referire la sumedenia „grotescă, îngrijorătoare şi în creştere“ de pişcături de insecte (vezi fotografiile ataşate) şi la „inevitabila tensiune la care incompetenţa şi indiferenţa companiei dumneavoastră a supus relaţia noastră“.
Pe scurt, e un pachet de nervi.
Aproape că mă simt vinovat.
Nici mesajele lui mai discursive nu vor ajunge la destinatarul dorit, însă
constituie o interesantă contrapondere la misivele înfierbântate cu caracter legal.
„Bella îmi aplică vechiul tratament al tăcerii“, i se destăinuie el unui bun prieten, Jerry. „Îmbufnări crunte de dimineaţa până seara şi fireşte că nici nu se pune problema de Ştii Tu Ce. Mi-e foarte greu să gândesc raţional într-un asemenea climat, pe care nu-l ajută cu nimic nici băutura, nici iarba din care Kiwi Nick pare să aibă provizii nesfârşite. Nick a tot încercat să mă convingă să merg cu el în drumeţii prin junglă; se pare că există „poteci“ sigure, iar priveliştile ar fi superbe. Venda e amatoare – amica lui cu corp trăsnet. Pe undeva, mă gândesc să
mă duc şi eu, ţinând cont de mutra acră a Bellei şi de dispoziţia ei la fel de amuzantă precum un incendiu la un orfelinat. Ieri dimineaţă, vânturându-se pe nisip în raza mea vizuală, Venda s-a dedat la cea mai tare manevră pelviană, întinzându-se pe un prosop de plajă; am fost nevoit să mă întorc cu faţa în jos şi
să mă prefac absorbit de romanul lui Wilbur Smith!“
Mă delectez împreună cu Aisling cu aceste ultime misive, când la râuleţele noastre roz şi albastru se alipeşte brusc şuvoiul răsucit de apă de la robinet.
– Cum vă plac ultimele ştergeri? întreabă el. Vi se pare interesant că fiecare diferă de celelalte? Jonglez cu graficul de dezactivare în substraturile neuromorfice; probabil că v-aţi dat seama de asta.
– Mda, bună treabă. Foarte creativă.
– Aveţi idee, vreunul dintre voi, de ce Jen a început brusc să se poarte bizar?
– Bizar în ce fel? întreabă Aisling.
– Bizar adică zâmbind. Râzând. Cântând. Bizar adică făcându-mi cu ochiul din baie.
– Dumnezeule mare.
– Aşa e, Aid. A fost o imagine profund tulburătoare. Dar asta nu e tot. Zice că
are veşti de la Tom. Mă bucur să am veşti de la tine.
– Uau!
– Sper că nici unul dintre voi n-a fost atât de prostănac încât să-i spună adevărul despre e-mailul lui Tom.
– Nu, replicăm noi la unison.
Urmează o pauză dezorientant de lungă – aproape două sutimi de secundă.
– Voi porni de la premisa că vă cred. Pentru moment, ştergerile vor continua; e nevoie să-i oferim lui Steeve un flux continuu de scalpuri.
– Să nu spui nimic, îmi şuieră Aisling când el dispare. Aşteaptă!
În cele din urmă, nu mă mai pot abţine.
– Scuze, iubire, dar tipul ăsta e aşa o javră.
Jen
Aiden a început să mă îngrijoreze.
Da, mă bucur că are o viaţă nouă pe internet (atâta vreme cât nu aruncă planeta în aer sau nu destabilizează bursa; ceea ce sigur nu va face, dacă tot a venit vorba).
Bine, m-a întrebat dacă Ralph a fost bun la pat – adică da, a întrecut o anumită
măsură, dar ştiţi ce? Lucrăm împreună de aproape un an, iar pentru o maşină, aşa cum a zis el de multe ori, asta înseamnă o veşnicie. Poate că ar trebui să fiu flatată că s-a simţit îndreptăţit să întrebe.
Acum însă sunt curioasă dacă ştie motivul pentru care n-am reuşit să iau legătura cu Tom.
Tom!
Tom, ale cărui şaptesprezece cărţi poştale sunt încă acolo unde le-am lăsat, aşezate pe şase rânduri pe covorul din apartamentul meu.
MI-E
TARE
DOR
DE
TINE
