XXX
Când soluţia s-a conturat brusc în faţa ochilor mei, am început să tremur. Iar pe urmă m-am panicat la gândul că poate mai sunt şi alte formulări posibile – DĂ-
TE-N TIX mi-a oprit inima-n loc o vreme – dar nu, nu sunt.
Pe urmă m-am dus în baie şi am pus-o pe Lana Del Ray să cânte atât de tare încât băbătia de la etajul de jos a dat telefon să reclame.
Am citit deja mesajul de… câte ori? Două sute?
Şi totuşi, Tom încă nu-mi răspunde nici la telefon, nici la SMS-uri, nici la e-mailuri. Mi-e greu să ignor concluzia că ceva extrem de putred se petrece şi că, orice ar fi de fapt, nu e deloc imposibil ca artificialul meu coleg să ştie de fapt mai multe decât spune.
Şi, în consecinţă, urmând exemplul lui Ralph, mi-am închis telefonul şi, în loc să
mă întorc acasă în seara asta, am venit la Ing, ca să mă folosesc de conexiunea ei la internet. Ea şi Rupert au ieşit la cină în oraş, aşa că sunt singură în splendidul ei „birou“. După numărul eşantioanelor de ţesături şi mostre de covoare îngrămădite pe biroul ei, conchid că Rupert a încasat un bonus gras anul ăsta –
nu suficient pentru a se muta, dar îndestulător pentru a redecora interioarele.
Deci, cum să-l găsesc? Mi-a trecut prin minte să sun la întâmplare la diverse numere din New Canaan, în speranţa că voi da de cineva care cunoaşte un englez înalt cu faţa prelungă. Ideea asta e însoţită de o alta, egală cu ea şi de semn contrar: nu fi toantă. Ce ar face, mă întreb singură, un adevărat jurnalist de investigaţie? Cineva care dezvăluie cazuri de corupţie la nivel înalt, nu o diletantă nevolnică, pentru care articol de senzaţie înseamnă „Douăsprezece lucruri uimitoare pe care nu le ştiai despre sendvişuri“.
Băiatul!
Găseşte-l pe aiuritul de fiu!
Degetele încep să-mi zboare pe tastatură. În numai câteva minute, localizez un cămin universitar în apropiere de benzinăria la care ne-am întâlnit cu el, iar puţin mai târziu vorbesc deja cu cineva care pare să fie un administrator.
– Sunt mama lui, îi explic omului. E o urgenţă de familie.
(Brusc, am devenit japiţa de reporter de la un tabloid. Cine şi-ar fi închipuit ce zace în mine?!)
– Dar mobil nu are? Azi toţi au!
– Are. Dar numărul e în memoria telefonului meu, pe care l-am pierdut. Vă rog!
După câteva pufnete şi icnete plus un „asta nu e treaba mea“, omul acceptă să se ducă să-l caute.
– Foarte posibil să nici nu fie aici. Ăştia nu stau mult în casă, ştii?
Dar, nu peste mult timp, îngălatul de Colm Garland gâfâie la celălalt capăt al liniei, în Bournemouth.
– Mama?
– Colm, îmi cer scuze. Nu sunt mama. Sunt Jen. O prietenă a tatălui tău. Ne-am cunoscut când ne-am uitat la case împreună.
– Aha?
– Ne-am uitat la case şi pe urmă am mâncat peşte cu cartofi prăjiţi la Poole.
– A, da. Aşa e.
După ton, pare că-şi aminteşte ceva. Bănuiesc că e „afumat“ zdravăn.
– De fapt, încerc să iau legătura cu tatăl tău. Şi cred că e posibil ca şi el să
încerce să ia legătura cu mine.
– Ăăă, da, încearcă. Sau încerca. Eu trebuia să… Pricepi? M-a rugat pe mine.
Mi-am scris numărul tău în palmă. Dar, pe urmă, cerneala s-a-ntins.
– Nu reuşesc să-l găsesc pe mobil, Colm. Încerc de câteva săptămâni. Există
cineva sau vreun loc în care se duce şi-l cunoaşte cineva acolo?
Din Dorset răsună un oftat greu. Probabil că toate întrebările astea îi fac creierul chisăliţă, bietul mieluşel.
– Ştii că trăieşte în America, da?
– Da. În New Canaan, Connecticut, răspund rostind cuvintele mai rar, ca mesajul să-mi fie recepţionat. Îţi vine în minte cineva care ar putea şti cum să dau de el?
O pauză lungă.
– Nu chiar.
– Ştiu că îţi scrie pe e-mail. A menţionat vreodată o persoană sau un loc mai deosebit?
Hârşâit de unghii pe un obraz nebărbierit.
– E un tip pe care-l cheamă Ron. Un prieten. Şi e un bar la care se duc. Wally, parcă. Şi ceva cu burgeri. Ceva cu Big. Ca un nume. Big Dave sau aşa ceva.
