– Îmi pare rău.
– A fost minunat. Când am rezolvat anagrama. Ceea ce mi-a luat cam trei ore.
– Jen, lucrurile pe care le-ai scris în e-mail… Vorbeai serios?
– Ce e-mail? Ce lucruri?
– Că ar trebui să consider weekendul nostru o vacanţă minunată, pe care ne-am luat-o de la vieţile noastre reale, şi că trebuie să revenim amândoi la normal. Că
nici unul dintre noi nu e ceea ce-i trebuie celuilalt. Şi că, dacă am încerca, n-ar fi altceva decât doi ani care au luat calea latrinei.
– Tu mi-ai scris mie aceleaşi lucruri, Tom. Că weekendul împreună a fost o mică
scăpare. Una superbă şi sexy, dar o scăpare. Şi că nici unul dintre noi nu e ceea ce-i trebuie celuilalt! Şi ai greşit… A fost o greşeală. La numărătoare. Pe drumul de întoarcere spre Londra. Când ne-am oprit cu maşina.
– Dar şi tu ai greşit numărul, Jen. Ai omis una.
– Numai că eu n-am scris nimic din toate astea, Tom.
– Nici eu n-am scris!
Urmează o pauză lungă. Şi îmi dau seama ce dor mi-a fost să aud vocea acestei femei în ureche. În cap.
– Sigur de tot n-ai folosit niciodată cuvintele doi ani pe calea latrinei?
– Sigur de tot. Şi tu n-ai scris niciodată despre o mică scăpare?
– Niciodată, în viaţa mea, nu ştiu să fi scris cuvintele astea. Deci partea aia în care spuneai că ţi-a plăcut mai ales cum s-a sfârşit, în camera de hotel… Şi din
nou în mijlocul nopţii… Şi încă o dată a doua zi dimineaţă… Dar n-ai pomenit nimic despre, ştii tu, ce s-a întâmplat după Gussage St Michael?
– N-am scris nimic din toate astea, Tom.
– Oh, Dumnezeule.
– Oh, Dumnezeule, ai dreptate. La care eu aş adăuga: ce mama naibii?
– Ori de câte ori te-am sunat, a intrat căsuţa vocală. Fiindcă aşa spuseseşi, că n-o să-mi răspunzi. În e-mailul pe care nu l-ai scris tu. Aşa că asta am presupus.
– Aşa am presupus şi eu! Cineva îşi bate joc de noi, Tom.
– Trebuie să te văd, Jen.
– Da. Da, şi eu.
– Vino în New Canaan. Aşa cum ai zis, că o să vii. Îţi cumpăr eu biletul de avion, azi. Când poţi să vii?
Se aşterne o pauză.
– Tom, ceea ce se întâmplă acum e real, nu?
– Cum adică, real?
– Asta e cu adevărat vocea ta? Nu eşti cine ştie ce maşinărie cu rotiţe inteligente?
De fapt, cred că dacă ai fi o maşinărie cu rotiţe inteligente, oricum n-ai recunoaşte-o, aşa că această întrebare e stupidă.
– Jen? Scuze, dar de ce crezi că aş fi o maşinărie cu rotiţe inteligente?
– E prea mult de explicat, Tom.
– Întreabă-mă ceva. Întreabă-mă ceva ce o maşinărie cu rotiţe inteligente n-ar şti.
Urmează o altă pauză lungă, cât timp se gândeşte. Ca s-o amuz, rostesc cu o voce robotică:
– Biip. Atenţie. Baterie descărcată!
– Termină!
– Scuze.
Într-un târziu, spune:
– La Gussage St Michael. În momentele de după. Ce-am văzut amândoi? Ce-am văzut şi am comentat pe urmă?
Ar putea fi la fel de bine ultimul lucru pe care-l voi mai vedea vreodată în viaţă.
În timp ce mă voi stinge, iar asistentele se vor uita la ceas, întrebându-se dacă