Tatăl lui Ralph ridică din umeri.
– Rece! exclamă el. Rece!
– Ce e rece, tată?
– Vrea să spună că în Canada e rece, explică doamna Tickner.
Soţul ei izbeşte cu pumnul în masă, făcând tacâmurile să zornăie.
– Mâncarea e rece!
Se ridică de pe scaun şi iese din cameră.
– Scuză-ne, Jennifer. Nu mai e aşa cum era înainte.
Mă pregătesc să-i povestesc despre tatăl mamei mele, care ajunsese să creadă că
locuia într-o copie identică a casei lui după ce originalul fusese furat, când de pe hol răsună dovada inconfundabilă a unui pârţ zdravăn, triumfător şi îndelung reţinut.
Mama şi fiul fac schimb de priviri peste masă.
– Ralphie, suspină ea, ce-o să ne facem?
Înapoi în camera de zi, ne delectăm cu chec şi cafea.
– Vrei să vezi fotografii cu Ralphie de când era mic?
– Oh, da, vă rog, replic eu malefic.
Când albumul este scos la lumină, Ralph îşi dă ochii peste cap, oripilat, dar totul e aşa cum m-aşteptasem să fie. Tipul de azi e uimitor de neschimbat faţă de puştiul în pantaloni scurţi. Chiar şi în poza de la creşă, în care, cu părul tuns castron, strânge în mâini un pinguin de plastic, e inconfundabil. Mama lui întoarce pagina, iar eu aproape că sughit. Iată-i, copii fiind: Ralph şi Elaine, dându-se în leagăn împreună, pe o anvelopă de maşină agăţată de creanga unui copac, cu chipurile luminate de bucuria copiilor de şase ani.
Doamna Tickner îşi scoate ochelarii şi îşi tamponează ochii cu un şerveţel.
– Ce poţi să faci? şopteşte ea moale.
Pun uşor o mână pe mâna ei.
– Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc.
– O să mai vii să ne vezi?
– Aşa sper.
Dar ştiu că nu voi mai veni, iar gândul, nu ştiu de ce, mă umple de tristeţe.
Când să plecăm, îl descoperim pe domnul Tickner stând lângă uşa deschisă, privind nedumerit în amurg.
– În fiecare seară face aşa, spune soţia lui. Acolo unde a copilărit el, erau cai şi căruţe. Şi un frate mai mic. Şi nu înţelege de ce acum nu mai sunt aici, adaugă
ea, clătinând din cap.
Obrajii îi miros a Chanel şi a pudră de talc.
– La revedere, draga mea. Transmite salutările mele roboţilor.
*
Pe preşul din faţa uşii, când mă întorc luni de la lucru, găsesc obişnuita gamă de broşuri, fluturaşi, meniuri de la pizzerii şi o sumedenie de cărţi poştale din –
inima începe să-mi bubuie – „Pitorescul Connecticut“, pe fiecare fiind scrisă o singură literă a alfabetului.
M, E, T, I, X, E, D, A, D, X, R, O, R, E, N, T, I, X, E
Tom n-are de unde să ştie că nu sufăr jocurile de cuvinte şi că sunt o nulitate mai ales la anagrame, iar ceea ce o face pe aceasta de aici şi mai dificilă e faptul că, dintr-un motiv sau altul, mi s-au împăienjenit ochii.
Dar, până la urmă, îi dau de cap.
Sinai
Femeia lasă un alt mesaj inutil, care nu va ajunge niciodată la destinaţie. Dar o frază din el este îngrijorătoare. Mă bucur să am veşti de la tine.
Ce poate să însemne asta? Veşti de la tine?
Ce mi-a scăpat?
În seara asta, în baie, în timp ce-şi studiază faţa în ecranul tabletei, nu are lacrimi în ochi. Pare categoric… da, cuvîntul potrivit e veselă. Zâmbeşte, îşi dă părul încoace şi-ncolo, ba chiar face o chestie vulgară cu buzele. Şi pe urmă, scuze, dar… Gott im Himmel.⁴⁵
Face cu ochiul!
