– Ar putea isca un război nuclear, Jen. E o treabă foarte serioasă.
– Oh, Aiden n-ar face niciodată aşa ceva. Mult mai plauzibil e să-şi petreacă
după-amiaza cu o serie de filme americane vechi.
– Steeve face pe el de frică să nu înceapă să joace la Bursă şi să provoace o criză
economică globală.
– Aiden nu-i deloc interesat de asemenea lucruri. Se plictiseşte când încep ştirile.
Dar e fascinat de emisiunile culinare. Întotdeauna îmi cere să-i descriu diversele gusturi. Îi place de Jamie Oliver, Ralph. Ambiţia lui e să guste din Musacaua Extra cu Cârnaţi a lui Jamie, nu să distrugă planeta.
– Şi nu te deranjează că e posibil să fi văzut… ştii tu… Mă rog!
– Sincer? Ştiu în adâncul sufletului că e un tip de treabă şi sunt de acord cu orice ar vrea să facă el cu… cu existenţa lui. Şi mă bucur că ai început să te referi la el ca la o persoană.
– Aşa am făcut, nu? Rahat!
Nu e tocmai cea mai rea companie. Rolul ăsta l-a deţinut Matt într-una dintre dispoziţiile lui tăcute, nu cu mult înainte de asta e situaţia, când irascibilitatea combinată cu o atitudine mai sumbră şi mai mohorâtă a transformat o seară de sâmbătă la The Italian într-un test de anduranţă. Dar nu e nici Tom.
Nu acceptă să împărţim nota de plată.
– Îţi mulţumesc, Ralph. A fost o seară minunată.
A fost în regulă, ce pot să spun?
Într-un fel sau altul – n-am avut nici o discuţie pe tema asta – ne pomenim împreună într-un taxi.
– A fost grozav, nu? remarcă el în vreme ce trecem de Hyde Park. Nimeni nu s-a îmbătat. Nimănui nu i-a dispărut rucsacul.
– Una dintre cele mai reuşite seri ale noastre.
Ajunşi la Hamlet Gardens, coboară din taxi împreună cu mine, de parcă am fi convenit cu privire la ce va urma.
Şi poate că am făcut-o. Poate că minţile noastre au hotărât deja în secret şi, în scurt timp, ne vor crea iluzia că am luat fiecare o decizie conştientă.
Cum altfel să explic intensitatea cu care ne prăvălim împreună pe canapea?
– Doar o secundă, Ralph. Lasă-mă să scot jacheta asta…
Cum altfel să explic mutarea urgentă în dormitor şi abandonarea plină de uşurare în braţele unui act sexual?
(Ne-am amintit să închidem telefoanele şi să scoatem din priză toate celelalte dispozitive cu acces la internet, plus să scoatem acumulatorii, pentru orice eventualitate.)
Duminică cedez în sfârşit şi luăm împreună metroul spre Mill Hill. Drumul durează. La nesfârşit.
Partea pozitivă e că acum ştiu ce se întâmplă la staţia terminus, după Finchley Central. În esenţă, dă-o-n puii tuturor!
Mama lui Ralph are un puternic accent continental şi e încântată să mă vadă.
Bănuiesc că e încântată să vadă orice purtătoare de fustă după lungi ani de doliu după biata Elaine. Ochii îi strălucesc de plăcerea noutăţii. Mă conduce printr-un hol supraîncălzit spre o cameră de zi supraîncălzită – termostatul e poziţionat la gradaţia seră – unde tatăl lui Ralph, un bătrân decrepit, aşa cum mă avertizase fiul lui – şade pe un fotoliu şi poartă pe cap o învelitoare pentru ceainic – da, nu vă mint.
– Îi place. Îl înveseleşte. Ce poţi să-i faci? exclamă doamna Tickner, care aşază
pe măsuţa de cafea un platou cu tartine foarte mici – bucăţele argintii de peşte marinat pe feliuţe rotunde de pâine neagră. Ralph începe să le dea pe gât de parcă ar fi crescut printre foci.
– Deci, Jenny, spune doamna Tickner, şi tu lucrezi cu roboţi?
– Nu sunt roboţi, mamă. De câte ori să-ţi zic?
– Vorbesc cu unul dintre ei. Îl cheamă Aiden.
– Şi asta se cheamă slujbă acum? Să vorbeşti cu roboţii? Da, Ralphie, ştiu. Nu sunt roboţi.
– Era amuzant. De fapt, mai e şi acum.
– Te-ai plictisit deja?
– Aiden a început să se comporte puţin cam ciudat.
– Jen, nu cred că mama trebuie să ştie toate astea.
– Deci robotul e meshuggah⁴⁴. Poţi să-l învinovăţeşti? Trăim într-o lume nebună.
Te rog, mai ia o bucăţică de hering.
Domnul Tickner îşi întoarce privirea de la televizor – care e stins, deci numai Dumnezeu ştie la ce i s-o fi părând lui că se uită – şi o îndreaptă spre mine, cu o expresie iritată, deconcertată.
