Ştie că ştiu.
Dar nu vrea să vorbească despre asta.
Fiindcă aşa i-a spus Ralph.
Deci e de bine.
Nu vi se pare?
Jen
Weekendurile sunt cele mai rele. Gândul la orele pustii care mă aşteaptă îmi strânge deja inima. Stau în pat încercând să găsesc motive ca să mă ridic, dar nici unul nu îmi pare convingător. Ar fi piaţa, dar nu cred că, după săptămâna trecută (Inima sus, drăguţă, poate că n-o să se întâmple niciodată), l-aş putea privi în ochi pe tipul cu peştele. Şi nici nu-mi doresc să dau nas în nas cu Ollie şi-mai-cum-l-o-chema, în jacheta de stofă verde. Un drum până la Waitrose? Nu pot să intru în nici unul dintre magazinele lor fără să mă gândesc la Rosy şi Larry. Sigur că sunt fericită pentru sora mea şi ai ei, însă familia lor nu face decât să sublinieze situaţia mea solitară. Expresia „de două ori părăsită“ mi se întinde ca o tumoare în ţesutul cerebral. Mai întâi Matt, pe urmă Tom. Iar gândul la Tom – şi la scena petrecută sub copacul de lângă oraşul cu nume ciudat – îmi stârneşte o durere pe care o simt aproape fizic. Cum a putut el – cum ar putea oricine, de fapt – să scrie un e-mail ca acela? Minunată, superbă, intens sexy.
Exact cuvintele lui. Nu ne văd rezistând prea mult. Punct şi de la capăt.
Îmi şterg o lacrimă şi mă gândesc la Ralph. Apoi la Aiden şi la ceea ce ştie, probabil, despre noi. Poate că nu s-a uitat, dar sigur a auzit – dacă mi-a pus o asemenea întrebare. Şi oare la ce altceva a mai fost martor? La ce s-a întâmplat între mine şi Tom? Între mine şi Matt? Vă întrebaţi ce simt la ideea că bunul meu coleg electronic mi-a spionat viaţa personală – dacă asta a făcut?
În mod ciudat, constat că nu sunt furioasă. Mintea îmi zboară la ce mi-a spus Ralph despre evadare – că, în vreme ce Steeve fumegă şi spumegă, el, unul, e mai degrabă impresionat.
Cred că şi eu sunt. Închis într-o încăpere din Shoreditch sau liber să colinzi prin lume după pofta inimii – alegerea nu e chiar una dificilă. Dacă ar fi posibil, nu m-ar deranja nici pe mine să mă furişez într-un tip de realitate cu totul nou.
Şi gândul la Ralph… Ce?
Parcă-mi amintesc ce mi-a spus el – că atunci când zăboveşti în pat şi te întrebi
dacă să te scoli sau nu, inconştientul tău este cel care decide de fapt – aşa cum au demonstrat studiile în care undele cerebrale cresc în intensitate şi comenzile sunt trimise la membrele relevante cu o jumătate de secundă înainte ca subiectul să
conştientizeze că a luat o decizie. Eram la barul Trilobyte, iar el încerca să mă
convingă că maşinile nu pot fi conştiente de propriile gânduri şi că există unele dubii în acest sens, inclusiv în privinţa oamenilor!
Îmi place de el, sincer. Mi-a plăcut chiar şi partida noastră în pat. Iar el mă place la rândul lui – şi ăsta nu-i puţin lucru într-o lume în care sunt considerată
nepotrivită pentru drum lung. Sau pentru maternitate – cuvintele crude ale lui Matt despre copilul nostru. Nu hotărâserăm nimic. Un adevărat noroc, ţinând seama de mersul evenimentelor.
Poate că Ing are dreptate. Poate că aş putea să ies cu Ralph.
Să ies aşa cum trebuie, adică.
Numai că el e aşa un… băieţandru, nu?
Am văzut o dată un slogan pe o cană de cafea: Băieţii îţi vor frânge inima.
Bărbaţii adevăraţi vor culege cioburile.
Chestia asta e un pic derutantă, fiindcă vaza a spart-o Tom, iar cel care vrea s-o lipească la loc e Ralph. Ralph, a cărui vază e ea însăşi ciobită rău şi crăpată într-o sumedenie de locuri.
Şi, în mod bizar, exact aşa cum a precizat el, mă pomenesc în picioare fără să-mi fi spus înainte: Bine, acum mă scol.
Şi, în timp ce-mi beau cafeaua şi mă întreb dacă pot totuşi să dau ochii cu tipul cu peştele, gândindu-mă concomitent şi la Ralph (încercând să uit cum a devenit plângăcios după), sună soneria.
E Ralph.
– Nu intru, Jen.
Are în mână un buchet de flori pe celofanul căruia încă e prinsă eticheta de la
Tesco.
– Voiam să-ţi mulţumesc. Pentru că m-ai salvat duminică.
– Nici o problemă, Ralph.
Ce ciudat e că în clipa asta mă gândeam la el şi, o clipă mai târziu, apare în faţa mea în carne şi oase. E îmbrăcat în uniforma lui obişnuită (blugi negri, tricou negru, hanorac gri), iar eu sunt în haine lălâi de casă, cu părul ca un cuib de ciori, cu ochii umflaţi, lăsând impresia generală că tocmai am ieşit din lăstăriş cu fundul înainte.
Dar el e imperturbabil. Ochii lui căprui şi trişti mă privesc afectuos.
– Mă întrebam dacă am putea încerca s-o facem cum trebuie, îmi spune.
– Poftim?
– Dacă am putea ieşi împreună, într-o întâlnire care să nu fie un… dezastru.
– Ralph…
– Astea sunt pentru tine.
– Îţi mulţumesc. Sunt…
